Hoinareli

Data: atemporal
Participanti: Hoinarii
Locatie: hai ca asta-i buna...
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

M-a pus Elena sa fac curatenie pe carduri. Si uite ce am gasit.... De-classified pictures.

O gramada de crampeie de ici si colo care nu vor sa fomeze un tot unitar si care nu spun neaparat o poveste, dar care ne  descriu mai mult decat o mie de bloguri.

Asta e casa de chiaburi a familiei Fodor. Aici am locuit de cand m-am nascut pana nu de mult. Acuma stam intr-un apartament mic de bloc, dar probabil ca o sa ne intoarcem cat de curand la mosie.

Ooooo cate povesti v-ar putea spune prietenii mei de liceu. Cate chefuri au vazut zidurile astea. Zile si nopti de petrecere. Ani intregi de distractie. Fiind situata in centru, era locul de intalnire pentru toata gasca din liceu. Chefuiam pe ascuns pana la 16.30 cand veneau a mei de la servici, chefuiam in week-end-uri. Am crescut si am ajuns la facultate si terasa aia ne-a suportat mult mai mult decat orice sala de curs.

Casa in sine mi-e foarte draga, chiar daca consider ca este mult prea mare.

Ei sunt parintii mei. Foarte putine lucruri respect si iubesc in viata. Ei sunt unul dintre ele. Tot ceea ce sunt se datoreaza exclusiv lor si in foarte mica masura mie.

 Am avut cea mai minunata copilarie si am cei mai faini parinti din lume. Multam!

La Elena tin cel putin la fel de mult ca la mine, nu de alta, dar considera ca ea m-a adus cu picioarele pe Pamant si ca as fi fost o mare pramatie fara ea. Probabil au dreptate...

Asta e una din florile mamei. Am pus poza aici nu ca ar fi deosebita ci dimpotriva: ca sa imi amintesc ca trebuie sa ma despart cat mai curand de prietenul nostru de suflet, SLR-ul care ne-a insotit prin ger, canicula, ploi, pesteri, jungla, pe ghetari, in cele mai indepartate colturi ale lumii. Si-a mancat malaiul, a imbatranit si trebuie inlocuit...

 El e Matu. Uneori Pisu sau Titu. De cand am amintiri, am avut intodeauna minim un pisic pe langa casa. Pe toti ii chema la fel. Asta a excelat de la inceput: de mic a suferit de ceva afectiune la ochi, a fost un bataus inrait si idiot de meserie.

Ca sa il astampere, ai mei i-au taiat podoabele (nu stiu daca se observa in poza) moment in care idiotenia matului s-a acutizat. Acuma este un fel de leguma cu picioare si blana care abia se mai taraie prin jurul casei. Dar este pentru a mei aproape la fel de important ca mine (uneori am impresia ca mult mai important) asa ca nu pot sa il inlocuiesc ca pe SLR. Inca...

Vruuuuum si cadrul se multa la:

 AnnaMaria si Remus. Vara-mea, sotul ei si mai nou finii nostri. Rudele mele sunt cumva trase dupa calapodul dupa care am fost si eu cladit sau vice-versa. Vara mea e cel putin la fel de sportiva ca noi.

De fapt de skiat am invatat sa skiez pe dambul din fata Bunloc-ului cu ea si Andreea; dupa aceea am avansat in Poiana Brasov. Cu ele am facut primele mele ture de munte cand abia mergeam, prin Piatra Mare, Ciucas, Piatra Craiului sau Bucegi.

Mai nou ne-am facut obiceiul sa petrecem Revelionul impreuna. Si cum majoritatea concursurilor ne duc pe langa Brasov, ne intalnim destul de des in ultimii ani

 Si pe Remus il stiu de ceva ani buni. Cu Remus n-ai cum sa nu te simti bine. Hai ca dupa 7500 trec musai la niste bere sa udam gratarul cel nou.

 Tudor si Roxana - pe el (sa-i zicem verisor prin alianta) l-am cunoscut dupa ce o stiam pe Roxana. Super tari !

Dupa cum v-am zis, la nunta asta am fost nasi. A fost un chef pe cinste. Habar n-am ce trebuia sa facem noi ca nasi, dar cheful a fost excelent. Acuma nu o sa stau sa va povestesc despre nunta.

O sa le zic doar casa de piatra lui Remus si Anna si tot ce isi doresc.

Dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca nunta asta a fost unul din cele mai faine chefuri din  ultimul timp. Eu urasc nuntile si toata atmosfera aferenta. Dar nunta asta mi-a amintit de chefurile din faculta.
Fara formalisme, fara zambate false sau fortate - exact asa cum tebuie. Nu stiu ce-or fi zis ceilalti nuntasi despre nasul un pic trotilat, dar eu m-am simtit excelent.

A doua zi dupa nunta...am continuat. Cu o ciorba acra si dupa aceea cu o alergare. Nu ma pot abtine. Am alergat cu Tibi pe bucla a doua de la EcoMaraton. Si trebuie sa zic ca poate e aerul de Moeciu ca altfel nu imi explic, dar tare bine am mai alergat dupa o noapte de chefuiala si dupa doar cateva ore de somn.

Vruuuuum si cadrul se multa la:

 Elena a visat sa isi bea cafeaua pe terasa din Sighisoara. Cu asa ceva nu te joci. Asa ca dupa Maratonul Medieval Medias ne-am indreptat catre Sighisoara, pentru... a ne bea cafeaua.

Nu am fost singuri. Si unul din lucrurile care il iubesc la turele Hoinarilor e spontaneitatea. Ma enerveaza la culme punctualitatea, obsesia pentru detalii si tot ce implica o planificare amanuntita. Se duce naibii tot farmecul unei ture. Si clar n-as mai avea material de bloguri.

Asa ca aici am facut niste permutari si mai departe am plecat in masina cu Pantani si Ramona catre Vadu Crisului.

Duminica am ajuns la Vadu Crisului. Aici era Mardale cu gasca de la Alternative la un week-end prelungit de catarat.

 Mardale si Diana.

 

 Diana (cealalta) - o fata de milioane, artizana imaginii Hoinarii, dar mai ales o prietena buna. Ea a venit "la pachet" din Baia Mare cu Captain. Cu insusi CAPTAIN!

Poza asta o fac poster. As putea sa scriu pagini intregi de analiza de la aceasta simpla imagine. Dar in primul rand o sa cer parearea voastra, a cititorilor legata de un aspect practic: care scaun e mai fain? A lui Andrei sau a meu? Asta nou achizitionat. Stiu ca nu se vede bine, dar nu conteaza asa de mult scaunul in sine, puteti sa apreciati in functie de ... orice alte criterii va trec voua prin cap.

Elena avea chef sa se dea si ea la stanca. Asa ca fetele i-au imprumutat echipamentul, si aici ea impreuna cu Ramona se pregatesc de mansa.

Si iat-o pe Panda in actiune!

 Duminica seara a fost o chermeza la care nu l-am mai lasat la greu pe Mardale. Foc, bere, sishe si povesti.

Luni am alergat inpreuna cu Ramona, Pantani si Elena pe un traseu improvizat la fata locului. A iesit o tura de 25km, iar zona respectiva este de-a dreptul uluitoare pentru trail running. In general relieful specific din Padurea Craiului ii fac deosebit de atractivi pentru running sau bike - aici va avea loc si cea de-a doua editie de la Iron Bike.

Dupa tura de alergat (pe bune, cred ca a fost cea mai frumoasa tura din 2011 ) am plecat pe un traseu inedit catre Timisoara - adica pe drumuri forestiere peste munte.

Acuma intelegeti de unde ii vine forta lui Pantani. Apropo, Pantani a avut pana acuma cel putin un sezon fulminant la competitiile de bike. Bafta in continuare!

Vruuuuum si cadrul se multa la:
 

Istvan, organizatorul de la Iron Man Oradea, participant la o multime de concursuri de anduranta si prietenul meu.

Half Iron Man a fost unul din momentele frumoase din 2011. Concursul a fost excelent organizat si Elena cu mine am prins o zi foarte buna. La cat mai multe Istvan!

P.S: Te prind eu la urmatorul maraton...

Ca ei vreau sa ajung. I wanna be an Iron Man!!!

Nu mai e o dorinta. E o obsesie. Ma roade si ma macina. Pare paradoxal, dar cumva astept sa vina luna octombrie si sa ma apuc de pregatire. Bine, octombrie mai poate astepta un pic...

Vruuuuum si cadrul se multa la:

 Momentul meu de glorie! EcoMarathon-ul a fost un concurs magic pentru mine.

 Alin . El si cu Gianina sunt cam singurii nostri parteneri de ture. Nu avem cu cine altcineva sa mergem la antrenamente sau pur si simplu in turele de week-end. Un alergator foarte bun si un prieten de nadejde. Mai nou un tata de baiat, probabil un viitor alergator/catarator/aventurier. Felicitari!

Andreea. Fara ea, fara Luci si inca cativa zarnesteni Hoinarii pur si simplu nu ar fi existat. Nu sunt vorbe mari, asta e realitatea.  Ei au facut sa apara "alergatorii din papusoi".

Nebunia lor a fost molipsitoare. La inceput a ars timid si a mai cuprins unu-doi zaluzi. Unii din ei au inceput sa scrie povesti :). Alti nebuni frumosi s-au alaturat. Acuma sase ani nimeni nu ar fi visat ca o sa existe saptamanal concursuri montane cu sute de participanti.

Dar totul a inceput datorita unor oameni ca Andreea si Luci. Multumim ca "ne-ati trezit!".

Si am ajuns si la:

 Prima Evadare. Marea noroiala. Am uitat sa va zic ca am filmat intreaga tura. Habar n-am unde e filmul - mi-ar placea sa-l vad. Ceva ma face sa cred ca din cauza limbajului "colorat" nu a fost inca dat publicitatii.

O imagine cat o mie de cuvinte.

Mai departe:

 Asta e din tura de recunoastere a traseului pentru Maratonul Tarii Gugulanilor.

Pana la urma visul respectiv a prins contur si maratonul a avut loc. Anul viitor, daca se mai organizeaza, Hoinarii o sa se implice mult mai mult pe partea de alegere a traseelor si de marcare a lor.

Si fara nici un fel de premeditare la final am gasit pe carduri pozele astea:

Noi nici macar nu ne-am intors complet de acolo. Nici din Kirghistan, din Peru sau din Chamonix. Nu putem sa stam aici. Deja suntem pe drum - inca nu stim unde mergem sau cand plecam, dar stim sigur ca ne vom urca cat de curand (probabil pe la inceputul lui octombrie) in primul avion catre o destinatie exotica.

Blog-ul acesta exista din simplul motiv ca inca mai pot visa cu ochii deschisi. Daca ati citit cu atentie ati observat ca blogurile sunt in general despre ce va fi, nu despre ce a fost. Cand voi incepe sa privesc doar inapoi, blog-ul nu isi va mai avea rostul.

Si chiar acuma visez la deserturi intinse, munti inzapeziti, ape cristaline, oameni ciudati, mirosuri noi - visez la alte lumi.

Dar pana atunci am o datorie fata de Elena si fata de unul din cei mai buni prieteni ai mei....

Asta e dinainte ca Hoinarii sa apara. E de pe vremea discurilor de vinil - cand muzica era muzica si concursurile concursuri. De pe vremea cand un concurs se facea in primul rand cu sufletul. De pe vremea cand prietenia era mai presus de orice clasament. De pe vremea cand Hoinarii erau...Ciresarii.

Din echipa lipseste acuma Istvan -  a ales alt drum si noi ii respectam decizia. S-a intors odata de dragul nostru si ne-a dus catre locul 2 la CA-ul din 2009, dupa care s-a retras definitiv.

Acuma trei Hoinari vor sa se intoarca: Elena, Captain si Alex. Doar ca regulamentul prevede ca trebuie sa fim patru.

Si aici ne poti ajuta TU! Poti sa fi al patrulea membru alaturi de Hoinari la CA2012. Daca chiar vrei, sigur sti cum sa dai de noi.

Doar un amanunt: stim cum e sa termini concursul acesta, stim cum e sa fii pe locul 5 la el, stim cu e sa fii pe locul 2 la el. Mai lipseste sa aflam cum e sa fii pe prima treapta. Cu obiectivul acesta, si doar cu acesta, ne urnim din  "papusoi".

Hoinarii va ureaza acuma : Noapte buna! Si eu plec la somn si de undeva se aude o voce: "Noi suntem la varsta la care creem amintiri, nu traim din ele!"

(Mai beau o bere, mai bag un WoW si ma culc dupa aia).

Sînt
Un om liber
Adică
Nu-i este nimănui
Milă de mine.
Nu mi-am dorit
Această libertate
Dar o păstrez
Şi mă laud cu ea.
Sînt
Un om liber,
Nu permit nimănui
Să-i fie milă de mine
Şi sînt
Şi mai liber decît credeam:
Nici n-am cui permite
Să-i fie milă de mine.
~Adrian Paunescu

Apuseni, Gugulani, Tequilla si podium

Data: 25.06.11-26.06.11
Participanti: Elena, Alex, Alin, BAtranu
Locatie: Baisoara, Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end greu se anunta! Doua maratoane in doua zile consecutive, la cateva sute de kilometrii distanta unul de celalalt si cu destul de mari probleme logistice.

Dupa cum ziceam acuma vreo 2 saptamani, ca sa birui am nevoie de noroc, masaj si chimie. Am avut pana la urma parte de toate.

Sambata o sa alerg la Apuseni. Elena tocmai ce s-a intors din Toulouse si imediat a a plecat catre Herculane la un team building, asa ca la Apuseni nu o sa alerge.

Dupa ce de-a lungul saptamanii am incercat toate permutarile posibile de oameni si masini, in final ramane combinatia castigatoare: Alin cu masina lui si Batranu cu mine ca pasageri. Pasager n-am mai fost de nici nu mai tin minte cand - dar e fain. Ai timp de o hidratare corespunzatoare.

Dupa un drum nu fara peripetii, ajungem pe la 22.30 sus in Statiunea Muntele Baisorii de unde va avea loc startul.

La maratonul acesta imi era frica de doua lucruri: de caldura si de marcarea traseului. S-a dovedit ca m-am speriat degeaba. Traseul a fost marcat impecabil cap-coada, iar vremea a tinut cu mine.

Ideea de a alerga prin canicula pe un forestier prafuit ma speria la culme. Orb de sete, cu ochii bulbucati si visand la un pahar de apa asa cum viseaza un caine la pomi in desert nu era chiar scenariul perfect.

Sus la pensiunea Andreea ne intalnim cu organizatorii - o echipa tanara si entuziasta (nu ca celelalte concursuri ar fi organizate de babalaci ramoliti, dar organizatorii aici pareau copii - clar imbatranesc). Oamenii au dat dovada de ospitalitate si serviabilitate tot timpul - se vedea ca fac chestia asta cu entuziasm.

La pensiune n-am putut sa ma abtin si sa nu imi mai completez un pic carboloading-ul cu niste drojdie, dupa care am pornit catre cabana unde eram cazati. Am gasit-o cu greu si putin inainte de miezul noptii am inchis ochii.

Dimineata vremea este incurajatoare: burniteaza marunt, bate vantul si afara sunt un pic peste 10 grade. Asta e vreme de alergat, nu canicula aia infecta. Pe vremea asta ai nevoie de lichide mai putine, nu te molesesti - e numai bine.

Incerc sa castig lupta cu macaroanele cu Nutella - iau cate una o fac avioane in drumul spre gura si tot asa cu fiecare macaroana - greu, in curand o sa ma scarbesc de paste fainoase.

Cum Elena nu e aici sunt destul de stresat -inevitabil o sa uit ceva. Asa ca ma concentrez ca macar papucii de alergat sa ii iau cu mine.

Azi alerg fara bete. Am fost aici cu Alin intr-unul din week-end-urile precedente si nu mi se par absolut necesare pe aceast profil. Asa ca azi o sa alerg cu bidonul de bicicleta in mana - v-am mai zis ca prefer la alergat echipamentul de bicicleta: tricoul cu buzunar la spate este ideal pentru a tine acolo tot felul de chestii, iar ca material tricourile mele de bike sunt cam peste orice tricou de alergare...

Sunt bine dispus si nu sunt stresat deloc: mi-am repetat de atatea ori ca nu mai alerg dupa altii si ca alerg cum stiu eu si cum m-am antrenat incat in sfarsit sper ca mi s-a si intiparit undeva in subconstient chestia asta.

Sper...

Dupa sedinta tehnica de dimineata ne pregatim de start. Afara vremea nu prea te imbie sa iesi sa te incalzesti, asa ca imi fac pregatirea in holul pensiunii.

In jurul orei 9 se da si startul. Eu sunt deocamdata in alt film si nu sunt foarte conectat la concurs. Nu-i bai, trebuie sa alerg de placere si sa ma simt bine. Nu asa am zis?

Pai multe nu sunt de povestit...in prima parte.

Alergam destul de relaxat si destul de departe in plutonul de concurenti. Portiunea pana la Pietrele Marunte am alergat-o integral. Nu cred ca am alergat-o si bine, dar eu nu puteam mai mult.

Nu imi dau seama daca incepe sa se simta oboseala cumulata concurs dupa concurs, week-end de week-end. Sper ca nu. M-am simtit bine si am tras cat am putut, fara sa fortez.

Aici ar fi trebuit sa fiu destul de in fata, deoarece din Pietrele Marunte urmeaza doar coborare si dupa aceea plat cale de 8km. Doua portiuni la care nu excelez deloc.

Pe coborare nu am pierdut foarte multe pozitii in clasament. Destul de repede am ajuns si la gater, la mlastina, la tanti si intr-un final aproape de Sagacea.

V-am zis ca nu sunt multe de povestit - am alergat pe un traseu care mie mi se pare foarte frumos din punctul de vedere a peisajului, m-am simtit excelent si am facut ce imi place. Ce poti sa iti doresti mai mult ?!

Momentul prost
Inainte de Sagacea e o coborare mai accentuata. Care din nefericire iti ofera o perspectiva destul de buna asupra urmatorilor 2 km de traseu.

Aici am vazut concurentii din fata. Si s-a dus dracului toata autosugestia din ultimele saptamani...

Hmmm... pai daca aici sunt numai cu cateva sute de metrii in fata mea, daca trag un pic mai tare poate pe plat ii ajung inainte sa inceapa catararea. Si acolo ii mananc!!!

In prima instanta am reusit sa alung aceste ganduri malefice. Dar numai pe moment. Apucasera deja sa prinda radacina si acuma scoteau capul tot mai des.

Inainte de start am mancat bine, mi-am luat gelurile si m-am hidratat. Planul era sa fac ca la Half Iron Man pe partea ce tine de mancare si hidratare de-a lungul cursei.

Momentul Daniela
Asta a fost mai prost decat momentul prost. Daniela alerga cu o foita de vant rosie in jurul braului asa ca o reperam usor pe traseu. La Hercules m-a batut cu o ora. Pe platul de dupa Sagagea am vazut-o dupa o curba.

Si am inceput sa alerg dupa ea. Alearga mai bine ca mine pe plat - asta e clar. Dar ma chinuiam sa nu mareasca prea tare distanta.

Ideea e ca aici am alergat anaerob incercand sa n-o pierd din vizor. Pe la km20 imi amintesc ca nu am mancat nimic si imi dau seama ca numai ideea de gel imi repugna acuma. Cand nu mai am pofta de geluri e clar ca deja sunt pe rosu - scot totusi unu si alerg cu el in mana. Imi ia vreun sfert de ora sa reusesc sa-l mananc pe tot si sa imi inghit voma de pe gat.

Urmand o strategie "perfecta", in punctul de alimentare nu ma opresc sa mananc si sa ma hidratez si pornesc imediat mai departe in speranta ca mai castig cateva secunde.

Dupa punctul de alimentare realizez ca am gresit, dar acuma nu o sa ma intorc din drum. Urmeaza trei kilometrii agonizanti de plat. Aici am crezut ca o sa clachez.

In sfarsit ajung si in Belioara unde traseul coteste brusc la stanga si se incepe urcarea de 16km spre Baisoara. Aici o prind in sfarsit pe Daniela si pe unul din fratii Mihu.

Ignor complet punctul de alimentare 3. Nu ma intrebati de ce. Era...


Momentul Vali
A inceput o urcare abrupta. Foarte abrupta. Destul de grea fara bete si cu rezervele de energie pe 0. Ajung un grup destul de numeros de concurenti pe urcare, printre care si Vali.

Bun, trebuie sa-l intrec. Oricum planul cu "alerg de placere, nu ma intrec cu nimeni" fusese de mult abandonat undeva deasupra de Sagagea.

Crampele au aparut destul de repede pe urcare. Strang din dinti, din buci, din gambe si ii dau sontac la deal. Portiunea stancoasa o urc in patru labe printr-o ploaie torentiala.

Urcarea pare ca nu se mai termina, dar merg destul de bine. Reusesc sa fac crampele sa dispara.

La noi la antrenamente de sosea la ciclism se fac tot felul de sprinturi pe parcursul turei. Ideea e ca nimeni nu stie niciodata cand se fac sprinturi sau unde se termina. La un moment dat cate unul din pluton evadeaza si alearga cat il tin puterile. Tot plutonul o ia nebuneste dupa el. Savoarea e la berea de dupa cand discutiile sunt tot timpul dupa acelasi tipar:

"Am castigat sprintul de la Pischia"
"Da' de cand dracu' sprintam noi acolo?!"
"Si oricum trebuia sa terminam sprintul mai incolo!"
"Nu conteaza, v-am batut!"

No, asa a fost si acuma. Pe finalul urcarii realizez ca nu mai am energie - nu sunt foarte nervos, singur mi-am facut-o. Asa ca sprintul meu se va termina la capatul urcarii, de unde drumul devine din nou alergabil. Trebuie sa castig sprintul pana acolo :).

Momentul liniste
Dupa ce am iesit de pe portiunea de catarare am realizat cu surprindere ca inca pot sa alerg. De acuma alerg din nou linistit si fara scop.

Dar asta dintr-un motiv foarte simplu: nu mai pot altfel. Si daca as forta acuma, maine nu mai concurez nici daca ma alearga gugulanii cu furcile din spate.

In departare se vede deja Baisoara. Dar stiu ca mai e mult pana acolo. Daca nu as fi facut traseul inainte, probabil as fi cedat psihic sa aflu ca mai am 9km pana la finish.

Urmeaza o portiune plata, chiar putina coborare - reusesc sa imi relaxez picioarele greu incercate de crampe.

Ignor si punctul de alimentare de la Zapodie. De data asta insa o fac constient - nu mai pot asimila nimic. Tot ce imi doresc e Sfanta Cola. Sau orice lichid care are bule. Multe bule. Fiindca nu m-am alimentat si hidratat la timp, acuma si simpla idee de a bea izotonice ma face sa vomit.

Mai am 7km. Astia au fost tare ciudati... Adica cumva eram terminat. Plumb in gambe, capul tulbure, ametit. Dar puteam sa alerg indiferent de panta, nu horcaiam si nu simteam ca mor. Dar nici de accelerat nu mai eram in stare.

Momentul ... care o mai fi fost si asta
In deja tiparul bine pus la punct ignor si punctul de alimentare 5. Acuma din spatele monitorului o sa se trezeasca multi sa zica ca: "Bai, dar atunci de ce te mai miri?! Daca te incapatanai sa nu te alimentezi si sa bei !".

N-ati inteles nimic... Greseala a fost ca nu am fost cuminte pana in Sagagea. De-acolo nu a mai contat. Oricum nu mai pot asimila nimic si mi-as strica stomacul daca as baga ceva in mine acuma.

3.5km. De vis. Adica vreau sa spun ca i-am alergat in vis. Singura mea preocupare era sa nu vomit. Asta imi ocupa tot timpul.

Dar iara trebuie sa repet ca a fost ciudat: n-am mai avut senzatia asta de oboseala niciodata: nu tu durere in picioare, nu tu respiratie sacadata. Doar complet ametit si fara forta. Tare ciudat...

Am alergat integral pana la final.

Am scos 4.17 ore. Locul 19 la general si locul 9 la categorie. De data asta sunt multumit de mine. A fost un concurs care mi-a placut, pe care l-am alergat bine - cu toate prostiile pe care vi le-am prezentat. Un maraton la care o sa ma intorc cu placere in anii ce urmeaza.

As fi vrut sa scot sub 4 ore si asta m-a nemultumit pe moment. Dar per total am alergat bine si Apuseni o sa ramana trecut in blogosfera in partea de "maratoane alergate bine". De data asta nu mai am motive sa ma vait. "Ca daca" faceam aia, sau "daca faceam aia" atunci ar fi fost altfel. Daca faceam totul ca la carte, eventual intram sub 4 ore. Dar nu sunt sigur nici de asta.

La final Adi Valean imi face cinste cu o Cola. O termin si revin cu picioarele pe Pamant, cu chef de vorba si voie buna. Senzatia de voma eliminata, acuma ma simt excelent si plin de viata.

Despre organizare:
La cate concursuri au ajuns sa se organizeze la noi, e normal sa evidentiezi doar ce nu a fost bine sau ce e diferit si aduce un plus de valoare.

Negativ - nimic. Serios. Ca la IronMan-ul lui Istvan. Nu imi dau seama ce ar trebui schimbat sau ce a fost rau - personal nu am sesizat nimic.

Pozitiv: traseul, echipa de organizare si toate chestiile astea care mai tin de organizare. Un plus pentru entuziasmul oamenilor din punctele de alimentare si din punctele de control.

Ce mi-a placut in mod deosebit (adica ce a fost diferit fata de alte maratoane):
Aveau un sistem inedit de afisare a rezultatelor in timp real - sistem care poate inlocui cu succes cip-urile. Aveau si un calculator pus la dispozitia concurentilor asa ca fiecare putea verifica oricand situatia clasamentului.

Si masajul! In primul rand profesionist. In al doilea rand gratuit.

Si eu aveam nevoie de el ca de Cola. Tanti aia stia ce face. A fost primul masaj dupa cele de la IronBike-ul din Italia in care am simtit ca maseuza stie excat ce face si nu doar ma mangaie. De pe scaun m-am ridicat cu o noua pereche de picioare. Multam frumos!

Alin a luat locul 3 la genereal si 2 la categorie. Bravo tati!!!

Nu e timp de pierdut. Gianina trebuie sa nasca dintr-un moment in altul asa ca avem motive serioase sa ne grabim in Timisoara. De data asta dupa un drum rapid si fara peripetii ajungem la 20.30 acasa.

Inca odata felicitari organizatorilor pentru o prima editie excelenta a maratonului montan din Apuseni.

Dupa cum spuneam, la 20.30 eram in Timisoara. La 21.06 eram cu bicicletele pe masina mea, cu Alex Almajan in dreapta si in drum spre Herculane. Incepe al doilea maraton.

Drumul pana la Herculane a fost complet gol asa ca am putut sa ma joc de-a raliul cale de 180km. Am oprit doar in Caransebes - raul de dupa Apuseni a trecut complet si acuma aveam o vagauna uriasa in stomac care se cerea umpluta de urgenta.

Pe la miezul noptii am ajuns si la Dumbrava unde are loc team building-ul la care este si Elena prezenta. Aici cheful este in toi, lumea se distreaza si danseaza.

Elena are deja o noapte in care s-a culcat la 6.30 dimineata si nici acuma nu vrea sa sacrifice un chef bun de dragul unui concurs. Si eu pot sa inteleg asta perfect. Pe primul loc e clar distractia!!!

Alex cu mine cadem lati de oboseala in schimb.

Trezirea este la 6.30. Cu o Elena care a acumulat 4 ore de somn in 48 de ore si 2 Tequilla si cu un sofer pe trei sferturi adormit, ne indreptam catre Poiana Marului.

Ajungem acolo cu o ora inainte de startul cursei. Elena n-are nici o sansa sa termine cursa de 80km - ar insemna sa se chinuie efectiv, asa ca schimba categoria.

Eu sunt complet buimac si picioarele imi sunt destul de grele. Plus asta, observ ca BB cups-urile s-au dus dracului asa ca trebuie sa apas cu toata forta in pedale pentru a le face macar sa se miste. Cacat...

La start e si Luci Clinciu. Si el vine direct de la Apuseni unde a alergat foarte bine. Impreuna cu el voi participa la tura de 80km.

Abia apuc sa fac ultimele pregatiri inainte de startul concursului. Sunt curios cum o sa ma simt. Acuma 2 ani am reusit sa termin cursa de 7 zile de la IronBike. Mai sunt in stare sa fac zi de zi cate un concurs?

Nici aici nu sunt multe de povestit. Aici am mers perfect. De ce? Fiindca acuma am fost cuminte. Foarte cuminte. Ca la Half IronMan. M-am baricadat cu geluri Sponser si cu Activatoare. Apropo, am furat ideea de la alti concurenti si am vazut ca e excelent sa depozitezi gelurile sub colantii de bicicleta. Asa le ai tot timpul la indemana si nu risti sa le pierzi. Risti sa se scurga pe picioare, dar asta e...

Un gel inainte de start. Plecam cei de la 80km primii.

11km de forestier pana in Saua Jigoria. Am pornit timid ca sa vad cum reactioneaza organismul. Totul pare a fi OK, nu am febra musculara, picioarele parca un pic grele, dar trece. Am urcat bine pana in sa.

Aici am luat primul gel cu mult izotonic. Din Jigoria urcarea devine mai sportiva catre Cuntu. Aici m-am trezit un pic si i-am dat mai voiniceste la deal - partea asta chiar mi-a placut.

Cuntu - cel de-al doilea punct de revitalizare a coincis cu al doilea gel. Urmeaza o coborare dificila pe un drum foarte bolovanos. Cand am fost prima data pe aici mi-a fost destul de frica pe aceasta bucata. Acuma am coborat foarte bine si chiar mi-a placut.

Dupa aceea s-a intamplat ceva straniu. Drumul era drept, lat si fara nici un obstacol. Nu o sa inteleg cum si mai ales de ce am iesit de pe forestier ca sa ajung undeva aiurea in balarii. Am avut un black-out de cateva secunde si m-am trezit in afara drumului. Imi dau seama ca o sa incep sa dau rateuri si bag primul Activator.

Pe coborare fac si prima pana din sezon. Cum obiectivul e sa termin maratonul, ma inarmez cu rabdare si incerc fara nerv sa fac pana. Imi belesc pielea pe degete - n-am considerat necesar sa iau levierele. Intre timp apare si Luci.

Cu Luci am mers o bucata din Varciorova catre Borlova. E o placere compania lui.

Luci e un om deosebit. Unul din putinii pe care ii stiu care face ceea ce face efectiv doar din pasiune si din dragoste fata de sport.

Din Borlova incepe partea a doua a maratonului - urcarea spre Muntele Mic pe drumul militar. Intre timp am epuizat al treilea si al patrulea gel.

Urc bine pe forestierul rapid pana la exploatarea forestiera. De aici panta se inaspreste, asa ca iau al doilea Activator. Am terminat toate rezervele asa ca ar face bine sa imi ajunga.

Drumul a fost... neplacut in cel mai bun caz. Push bike-ul indelungat a facut sa apara primele semne de crampe. La Fantana Voinii m-am oprit si am alimentat cu apa.

Iara push bike pana dupa iesirea din padure. De aici s-a putut merge pe bicicleta pana in statiune.

Mai departe urmeaza un asfalt abrupt care te duce pana la cruce. Intoarcerea m-a luat prin surprindere - se va cobora pe sosea pana in saua Jigoria - traseul se pare ca a fost modificat.

Sus e un frig de iti clantane dintii in gura la propriu. Nu am nimic la mine pentru a ma imbraca si voi stiti care sunt relatiile mele cu frigul. Senzatia de frig este accentuata si de un vant care bate destul de tare.

Pe scurt: am inghetat cumplit pana in Jigoria. De aici mai urmeaza 11km de coborare pe un forestier bolovanos. Astia au fost groaznici. A trebuit sa ma opresc de nenumarate ori pentru a opri tremuratul, altfel riscam sa pic de pe bicicleta - nu o mai puteam controla din cauza frigului.

Inghetat bocna am trecut linia de sosire. Astept sa vad rezultatele, dar m-am clasat undeva la mijlocul clasamentului la general si cred ca pe locul 4 la categorie.

Elena a reusit unul din cele mai bune concursuri ale ei si a iesit pe locul 1. Felicitari Panda!!! A putut sa traga si a avut o mentaliatate excelenta (era constienta ca o sa pice fizic din cauza oboselii acumulate asa ca a plecat pe principiul sa traga cat poate pana cand se termina bateriile).

In cazul amandoura chimia a fost cea care ne-a scos la liman. Fara gelurile Sponser si Activatoare nu aveam nici cea mai mica sansa sa terminam sau daca totusi reuseam, probabil eram complet scosi din functiune pentru mult timp de acuma inainte.

Traiasca chimia!!!

P.S.: gelurile nu sunt magice. Sunt aia 5% de care ai nevoie cand esti foarte bine antrenat. Cu ele nu o sa termini maratonul de 80km daca tu te-ai dat numai la 50km. Nu fac minuni. Asta ca nu cumva sa credeti ca aruncati felia de pizza, luati niste geluri si deveniti campioni... Din frazele de mai sus a se retine in principal: "cand esti foarte bine antrenat".

Si ce am mai re-re-re invatat (de data asta amandoi): concureaza fara scop, bucura-te de traseu! Fii calm si fa ce stii cat mai bine. Din pacate nu tot timpul planul de acasa functioneaza la fata locului.

Despre organizare:

Pai corect e sa comentam obiectiv chiar daca pentru partea de alegere a traseului ni s-a cerut si noua (Elena si mie) parerea. Ba chiar noi am sugerat traseul lung.

Negativ:
- marcajul pe tura lunga a fost dezastruos. Punct. Eu am ales traseul si era sa ma ratacesc pe el. Maus, Logican, Tudi s-au ratacit. Ei n-o sa comenteze, dar nici nu mai vin a doua oara si asta nu e bine.

- drumul militar nu a fost "gustat" de nimeni. Aici e greseala noastra ca am insistat sa fie pe acolo. Se pare ca varianta pe sosea ar fi fost mai agreata decat push bike-ul respectiv. Traseul la tura lunga trebuie regandit complet, asta e clar.

- probleme la centralizarea rezultatelor. Se dorea a fi un sistem similar cu cel de la Apuseni, dar aici  se pare ca a clacat si au fost contestatii si nelamuriri legate de clasament.

- ideea cu tragerea la sort la loterie a fost stranie si mai ales consumatoare de timp.

Pozitiv:
- numar mare de participanti. Au venit multi ciclisti din partea de vest a tarii si asta e foarte bine. Pentru multi dintre ei este peste mana financiar sau logistic sa ajunga la concursurile din centrul tarii - asa ca este foarte important ca acest maraton sa devina o traditie - ofera o sansa si celor de aici sa se "afirme".

- gulas bun.

Problemele pot fi corectate pana la urmatoarea editie - accentul trebuie pus pe alegerea bine gandita a traseelor si pe marcarea lor corespunzatoare - restul sunt doar bonusuri.

Ne vedem la Gugulani 2012! Anul viitor promitem sa ne implicam mai mult pe partea ce tine exclusiv de trasee si sa ne implicam pe partea de marcarea acestora.

Un week-end la sfarsitul caruia aveam senzatia ca a trecut o eternitate de cand am plecat spre Baisoara. Doua maratoane fara vaiete, fara lamentari. Doua maratoane la care angrenajul a mers "ca uns". Inca odata felicitari Panda pentru un concurs excelent.

A...da. Felicitari si mie. Chiar daca la limita, am reusit sa imi pastrez calmul in Apuseni, iar la Gugulani am mers ca ceasul. Inca poate mosu'...

Si odata intrat drogul in sange, nu mai iese: acuma privesc doar catre IronMan - comparativ cu acela tot ce urmeaza e doar incalzire. Am un an ca sa ma antrenez pentru provocarea aceasta.

Dar pana atunci o sa va mai ametesc cu doua blog-uri restante si sa ne vedem sanatosi la 7500!

Hai Hoinarii!!!

Iron Man

Data: 17.06.11-19.06.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Oradea
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

-------------------------------------------------------------------------------------

Incet-incet se lasa amurgul peste parcul Bratianu. Am mai ramas o mana de oameni care ii incurajeaza frenetic. Trec rand pe rand pe sub balonul care marcheaza sfarsitul unei bucle. Ei au de facut 36 de bucle.
 
Asta reprezinta maratonul. Scopul in sine pentru unii dintre cei mai bine antrenati sportivi. Idealul de care se agata multi pentru a  duce la sfarsit antrenamentele. Visul ca o sa treci linia de sosire la un maraton iti da aripi.

Si ei alearga maratonul. Ceva e diferit insa. Fac asta dupa ce au pedalat 180km. Nu aveti cum sa intelegeti ce inseamna asta daca nu ati incercat vreodata. Asa ca o sa va explic pe intelesul vostru: inseamna ca te pui pe bibicleta in Timisoara si te dai jos la Herculane. Aia inseamna.

Iar inainte de asta s-au incalzit cu 3.8km de inot. Pentru multi din cunoscutii mei asta e o distanta provocatoare la alergat.

Stau si ma uit acuma la ei cum parcurg mecanic tura dupa tura din maratonul de alergat. Noi am terminat concursul de peste 8 ore (proba de Half IronMan). De atunci am ramas aici impreuna cu Elena si i-am incurajat frenetic pe fiecare in parte la fiecare tura. 

Nu am facut niciodata asta la nici un concurs. Nu din lipsa de respect fata de ceilalti concurenti - am facut asta acuma din deosebit RESPECT pentru acesti oameni. 

Ma uit la fiecare cu un nod in gat. Cuvintele sunt de prisos si nu pot reda starea de spirit de acolo. Pe sub balon nu trec oameni - sunt niste masini. Cu fiecare tura ajung aproape sa mi-i fac prieteni. Sufar cu fiecare in parte. Stau si le numar turele. Aproape ca ma doare si pe mine ca pe ei.

Ii stiu dupa nume deja pe toti. Pe fiecare in parte ii incurajez. Stiu ce mult inseamna asta pentru ei acuma.

Interesant a fost ca la finalul cursei majoritatea veneau sa ne multumeasca prima data noua pentru incurajari si dupa aceea mergeau la familie si prieteni. Ziceau ca se grabeau sa termine tura pentru a mai auzi inca odata incurajarile.

Si ooooo ce bine inteleg eu asta....

8 ore am stat acolo sa ii sustinem si in timpul acesta am vazut ce inseamna sa ai vointa. Adevarata vointa.

Numai cine a incercat vreodata sa isi impinga corpul mult dincolo de limitele umanului poate sa ii inteleaga. Numai cine se uita in ochii lor putea sa inteleaga ce vointa extraordinara au acesti oameni.

Am gresit aici...Ei nu sunt oameni...Ei sunt IRONMAN!!!

Hai sa-i vedem pe o parte:

Cand am inceput noi sa facem poze, locul 1 si 2 terminasera deja cursa. Razvan avea sa fie la final pe locul 4. Nu mi s-a parut ca a incetinit ritmul de-a lungul maratonului.  Si el ca si toti ceilalti era intr-o lume paralela: acolo unde te simti bine si acolo unde gasesti resursele pentru a trage de tine. Avea aceeasi ochi pierduti ca si restul; pupilele dilatate, privirea tulbure.

Robert a alergat intreg maratonul cu zambetul pe buze.

Sergiu mi-a fost cel mai simpatic. Cu el am apucat sa si vorbesc dupa aceea - un baiat foarte de treaba. Bafta in Ungaria!

Daca ceilalti IronMan erau plecati in universuri paralele pentru a-si gasi forta, Mugur vorbea si se manifesta atipic: era plin de viata si isi gasea forta incurajandu-se cu voce tare.

Leonte a terminat maratonul mergand ultimii 6km. De fapt asta era interesant: daca te uitai la ei iti dadeai imediat seama ca sunt efectiv daramati, dar la nici unul dintre ei nici macar nu se putea pune problema abandonului.

De mult m-a fascinat IronMan-ul. Si mai mult de cand am inceput sa particip la concursuri de anduranta. Si cu atat mai mult dupa ce i-am vazut pe acesti sportivi la treaba.

In al doilea rand toti sunt niste sportivi de exceptie. Uluitori. Pai, sa ne imaginam o discutie:

"Ieri am pedalat la maratonul X de MTB, 80 de km!"
"Uauu! Ba, esti tare, nemaipomenit, spectaculos, mega!"

sau:

"Ma duc maine sa alerg maratonul"
"Du-te ba!!! Esti nebun! Iti nenorocesti picioarele! Esti cel mai tare daca faci asta!"

Cum dracu' ar fi o discutie din asta cu un IronMan? Pai cum sa-i zici lu' ala ca ai pedalat 80km? Sau ca ai alergat 42km? O sa se uite la tine, o sa te priveasca cu condescendenta, eventual o sa zambeasca ingaduitor si n-o sa zica nimic.

Ei au dus sportul la un cu totul alt nivel - si de aceea efectiv ma fascineaza.

Dar doar in al doilea rand sunt sportivi de exceptie. In primul si in primul rand ei au alt psihic. Sau n-au. Si asta mi se pare cel mai fascinant.

Oricine a facut un dram de sport isi da seama ca ei sunt daramati inca de la bicicleta si sunt complet terminati cand incep alergarea. Dar toti finisher-ii de IronMan gasesc undeva puterea si vointa sa duca cursa la bun sfarsit. Si asta e de-a dreptul uluitor. In punctul ala te caci pe el antrenament (peste iarna am urmat si eu un program de IronMan, dar doar alergarea si bike-ul). Trebuie sa fi facut din alt aluat ca sa te apuci macar sa alergi 42 de km. Ca sa-i termini ? Ooooo....nici eu nu imi imaginam macar ce vointa au acesti oameni.

Facandu-le poze si uitandu-ma la ei cum trag tura de tura m-am gandit la multe din aventurile noastre cand am crezut ca eram la limita. Cu mici exceptii (notabile, dar totusi exceptii), am realizat ca noi nici macar nu ne incalzisem cand ne puneam problema daca mai putem.

Vazandu-i am inteles ca pentru a fi un finisher de IronMan, trebui ca pe langa antrenament sa ai un psihic cu totul aparte. Numai un sportiv bun, nu o sa termine in vecii vecilor asa ceva. Ii trebuie vointa aia nebuna.

La ei am vazut cel mai pregnant ca nu pot sa conceapa ca exista: "Nu mai pot!!!!". Si asta efectiv ma fascineaza.

Pe targa e Razvan. A trecut finish-ul cu zambetul pe buze, dupa care a fost necesara interventia echipei medicale, care l-a trecut pe perfuzii.

Acuma, 99.9% din cei ce citesc, o sa se intrebe de ce ar face asa ceva un om normal?! Adica sa traga de el pana lesina?! Si sa ajunga dupa aceea pe perfuzii. N-are nici un sens sa va explic, singurul lucru care ma consoleaza e ca prietenii mei se numara printre ceilalti 0.1%...

In poza de mai sus e Mihai, locul 2 la general. Acuma, iar o sa va intrebati daca toti IronMan-ii ajung pe perfuzii. Pai, nu chiar.

Sau ce vreau sa demonstrez cu pozele astea si ce mi se pare asa de fascinant? Pai fiti atenti: nu-mi ziceti voi mie ca ei n-au simtit ca sunt la limita (vorbim de locul 2 si locul 4 aici, nu de niste terchea berchea). Si totusi au continuat. De ce? Ei vezi, de-aia ma bucur ca prietenii mei sunt ceilalti 0.1%. Lor nu trebuie sa le explic.

Apropo, amandoi sunt sanatosi, procedura respectiva este standard si cat de curand o sa participe la alte curse de IronMan. Au plecat de acolo pe picioarele lor. Bafta baieti!!!

Ei sunt supra oamenii pentru care nu exista "Nu pot!!!". Ei sunt IronMan-ii!!!

-------------------------------------------------------------------------------------

Povestea noastra a inceput prin iarna cand Elena s-a enervat pe o serie neagra de ghinioane la bicicleta si s-a hotarat sa nu se mai dea la MTB. Asa ca peste iarna i-a picat cu tronc Half IronMan-ul. Si s-a apucat ea constiincioasa de inot.

In primavara a trecut la antrenamentele de cursiera si alergare. Pe mine m-a lasat indiferent ideea respectiva - inotul mi se pare o pierdere de vreme asa ca am zis ca raman la bike si alergat.

Prin luna mai mi se pare, a revenit Elena cu propunerea de a merge la Half Iron Man. In continuare nu ma tenteaza deloc, dar am zis ca merita sa merg la bazin ca sa ma relaxez si ca si sport complementar.

Dupa cum v-am zis mai demult, distanta de 1.9km am inotat-o din a doua incercare. Dar mi-am dat seama ca nu am nici o chemare pentru sportul asta, asa ca m-am concentrat pe ce imi place.

De inscris la concurs m-am inscris cu doua saptamani inainte. Hai sa dam cartile pe fata: daca ies din apa, l-am terminat. N-are rost sa fac pe modestul: sunt mult prea bine pregatit la bike si alergare ca sa am surprize acolo.

Alegerea categoriei a fost simpla: nici dupa o naveta de bere nu imi imaginez ca pot inota 3.8km asa ca singura optiune ramane Half IronMan-ul. Pentru cine nu stie, asta reprezina: 1.9km de inot, 90km de bike si 21km de alergare.

Vom merge la Oradea. Elena a vrut initial sa mearga in strainatate. Dar cu sportul asta e ceva ciudat: niste baieti smecheri au zis ca pot sa profite de pe urma pasiunii acestor oameni. Cum dracu sa dau 250 de euro ca sa ma inscriu la Half IronMan? Da' ce?! Ma asteapta cele 99 de virgine la linia de finish?! Duce-ti-va ba de-aici de nesimtiti!

Concursul de la Oradea este organizat de un bun prieten de-a nostru - Isvan.

Odata cu apropierea concursului Elena a devenit super stresata. Vrea neaparat sa termine concursul acesta - e un prag de hotar. Si vrea sa-l termine ca o sportiva - nu conteaza pozitia in clasament, dar vrea sa treaca linia de sosire alergand.

Vineri dupa lucru am plecat spre Oradea cu Alex Almajan si cu Victor Jivanescu. La propriu 2 generatii distincte intr-o masina. Din pacate noi suntem generatia oldies.

GPS-ul ne duce pana la Hanul Papp de pe malul lacului Paleu, unde se va desfasura proba de inot. Lacul e deja balizat si....no, amu m-am panicat!

Linia de balize mergea 250m pana in mijlocul lacului. Trebuia sa mergi pana la capat si dupa aceea sa te intorci. Adica 500m.Si sa faci tura asta de 4 ori. Incep sa calculez: pai asta inseamna 10 bazine legate. Eu nu am legat niciodata...2 bazine!!! Adica dupa fiecare 50m, ma opresc stau cateva secunde si pornesc iara.

Perspectiva de a deveni mancare de pesti in baltoaca asta devine destul de realista si incepe sa imi pese...de mine! Bai, poate chiar nu e o idee buna...

Asistam la sedinta tehnica si la pasta party. Tot aici ne intalim cu Tibi, organizatorul de la Iron Bike si mai povestim si cu el.

Pe scurt: suntem picati din pom la concursul asta. Nu prea stiu exact ce sa imi pun in cutia care mi-a fost repartizata la punctul de tranzitie. Incerc sa imi imaginez cum va fi cursa si ma fac ca gandesc.

E destul de stresant: la maratoanele de alergat sau de bike ma doare undeva daca mi-am uitat gelurile, daca n-am mancat bine, daca am pierdut noptile sau am chefuit pana dimineata. Oricum pe alea le termin fluierand. Si daca ma indarjesc, mai scriu si un blog bun la finalul lor.

Mi-am luat un neopren si eu. Pe langa apa  - cu care nu ma impac deloc, mai tare ma sperie apa rece. Voi fiind niste cititori fideli ai blogului, stiti cat de mult iubesc frigul. Apoi daca frigul vine la pachet cu apa, atunci e treaba nasoala. Habar n-am daca mi-am cumparat ce trebuie, intamplator l-am probat la bazin si cel putin nu ma jeneaza.

Si la Oradea am venit cu echipa de la Tibiscus - ei s-au ocupat si de cazare. La pensiune am mancat o pizza necopata si nu prea proaspata - asa de pregatire. Bere nu prea mai beau - am trecut pe Beck's Lemon - radeti ba cat vreti, bem din toamna si va bag pe toti sub masa. Dar azi fac rabat si beau si eu una.

Am dormit prost, aproape deloc. Dimineata mi-am mancat macaroanele  - acuma le-am facut sa intre mai usor cu Nutella. Startul e programat la ora 7.00, asa ca la 6.30 ne prezentam la lac.

Ne imbracam neoprenele si ma uit nu foarte increzator la intinderea de apa nesfarsita din fata.

Dupa Hercules am schimbat complet strategia de concurs. Am concurat cu alta atitudine la Medias. Trebuie sa fac ce stiu eu sa fac. Nu conteaza cine e in fata, cine e in spate. Trebuie sa concurez cat de bine pot eu si atat. La Medias a functionat si am facut un concurs bun.

Si acuma trebuie sa am aceeasi atitudine. Fara ura, fara teama. Trebuie sa concurez de placere.

Timpul s-a scurs mult prea repede. In ultimele 5 minute inainte de start am intrat in apa. Doame-ajuta, macar nu e rece. Ba as zice ca e chiar calda! Cineva ma iubeste! Cel putin scap de hipotermie.

Na, si gata. Incepe numaratoarea inversa. Toti concurentii sunt in apa. Doi stau pe mal: ati ghicit, Elena cu mine. Noi trebuie sa supravietuim aici, nu sa ne intrecem cu cineva, asa ca o sa plecam ultimii.

Start!

Am intrat timid  in apa, i-am lasat pe toti sa se indeparteze si am inceput sa inot si eu. Ce a urmat a fost un cosmar...

Ca preambul trebuie sa va zic ca nu mai inotasem niciodata in afara bazinului pentru concursul acesta. Si aici am descoperit ca cineva a sters dunga de pe fund. Nu vad nimic in apa. Asta nu chiar ma sperie, nu sunt idiot, stiam ca asa va fi.

Eu stiu sa inot crawl si...atat. Habar n-am de alt stil. Mai trist e ca habar n-am sa fac pluta si asta e destul de grav ca nu am cum sa ma odihnesc.

La bazin scot capul din apa odata la 3 batai. Asta stiu, asta fac. Si deodata descopar ca incep sa iau apa pe toate gaurile! Aouleu!!!! Am inghitit cateva guri de apa sanatoase, m-am speriat si am inceput sa bat haotic din brate.

Bun, o luam de la capat. Capul in apa, 3 batai si capul afara. Deja vad cum scade nivelul lacului, diferenta fiind la mine in stomac. Banuiesc ca ceea ce a urmat e definitia clasica a unui atac de panica.

Aici mi-a fost clar ca ma inec. Am inceput sa dau haotic din brate  cu capul afara -eu nu mai bag capul in apa aia. Dar nici cu capul afara nu stiu sa inot. Na, si opreste-te. Ca sa ma odihnesc si sa ma linistesc, inot ca si cainele - ca altceva nu stiu. Doar ca nu reuseam sa ma calmez. Si ma panicam si incercam sa ma grabesc ca sa ajung mai repede la capat. Si oboseam. Si ma speriam si din nu stiu ce dracu de motiv ma incapatanam sa bag capul in apa pana ramaneam fara aer si cand sa-l scot inghiteam iara apa.

Daca n-as fi fost dimineata la toaleta, acuma era un moment bun sa ma cac pe mine de frica. Am realizat destul de repede ca treaba a scapat de sub control, problema era ca nu stiam s-o aduc pe fagasul bun.

Am ajuns-o pe Elena careia i-am spus, citez:
"Imi bag eu pula cand mai fac asa ceva fara antrenament!"

Elena e calma si isi vede de treaba, ba chiar ma incurajeaza. Ceva s-a intamplat - oricum nu ceva constient. Am reusit sa termin primii 250m si sa intorc. De inotat, tot asa intot (acuma sincer ce faceam eu acolo nu avea aboslut nici o legatura cu inotul - ma chinuiam din rasputeri sa raman la suprafata).

Orientarea a fost prefecta - adica a lipsit cu desavarsire. Eu si cu capul pe afara reuseam sa inot in toate punctele cardinale, numai unde trebuie, nu.

Pe la mijlocul turei de intoarcere, m-a strafulgerat un gand: "Mai, eu n-am inotat niciodata mai mult de 50m legati si acuma am deja vreo 400m. Adica 8 bazine. Bai, pai eu sunt bun!" De asta m-am agatat mai deaprte si asta m-a salvat (si aici nu folosesc cuvinte mari, eu chiar era sa ma inec acolo).

Eu sunt bun. Cel mai bun. Sunt un Iron Biker, un finisher, un calaret de avalanse. Nimic nu ma doboara - cu cat e mai greu, cu atat mai bine. Chestia asta mi-a ocupat toata distanta pana la finalul primei ture - adica 500m.

Daca la inceput mi-a fost clar ca aici abandonez - nu are rost sa ma sinucid - acuma gandurile s-au schimbat in: "Wooow, am inotat legat 500m, adica 10 bazine. Bai, chiar sunt bun!".

Tot pe aici m-au ajuns din urma primii concurenti. In timp ce eu am inotat 500m ei au inotat 1000m. Dar cum am zis, atitudinea mea era alta la concurs si oricum acuma eram concentrat pe supravietuire.

Problema cu cei care ma depaseau era ca acuma am inceput sa incasez picioare in cap. Prima jumatate a celei de-a doua ture a curs dupa aceleasi tipar, doar ca acuma eram focusat pe dus treaba la bun sfarsit. Capul in apa nu-l bag - clar -  asa ca inot dezlanat cand in stanga, cand in dreapta dand din cap ca un pendul stricat.

Intorc la 1000m si in punctul asta mi-a fost asa de clar ca eu sunt omul amfibiu, miezul din franzela, noul Ian Thorpe al lacului Paleu, cel mai bun dintre cei mai buni, ca s-a produs si ultima schimbare: in cap s-a facut liniste, respiratia a devenit regulata si deoadata am inceput frumos - capul sub apa, scot pe dreapta la 3 batai, capul sub apa, 3 batai, scot pe stanga.

Psihicul e totul - cel putin in cazul meu. Mai am jumatate din proba de inot, dar stiu ca am terminat-o. Inot ca la bazin - asta nu inseamna ca inot repede sau bine, dar cel putin acuma eu controlez jocul.

Incep sa-mi vina idei: ia sa vedem cine e prin preajma. Vad ceva concurenti si imi vine ideea sa-i ajung. Si iara psihicul isi face datoria: "n-ai zis tu cu gura ta ca nu mai faci prostia de la Hercules?! Vezi-ti de-ale tale!". Asa ca aia fac mai departe.

Din tura a patra nu mai tin minte decat ca vroiam sa se termine, nu ca mi-ar fi fost greu, dar sa nu exageram nici cu inotul...

Gata! Terra Ferma! Imi venea sa ma pun in genunchi si sa pup pamantul. Dupa ce am iesit din balta m-au cam lasat picioarele. Fane e acolo si ma incurajeaza. La fel si Isvan.

Am reusit sa ies din apa dupa 1.07 ore pe locul 41 din 46. Elena a iesit pe locul 45 din 46. Eu zic ca asta spune totul despre calitatile noastre de inotatori.

Aici as putea termina blogul. Ce a urmat a fost poezie. Dar a fost asa de fain ca nu ma pot abtine sa nu va mai aburesc un pic.

Cu mentalitatea capatata pe cand ma scufundam ca Titanicul, stiu (stiu, nu cred) ca am terminat Half IronMan-ul. Acuma mai trebuie doar sa ma concentrez sa il termin si bine.

Ajung la cutia mea si cred ca am avut o tranzitie destul de buna. Ma echipez si alerg catre iesirea de pe dig. Mai aud din spate pe Isvan:"Hai ca aici esti in elementul tau". Cam asa e...

De la lac se coboara prin sat, aici pedalez in cadenta sa imi incalzesc muschii. Intram pe drumul unde vom face cele 3 ture jumatate si aici ceva imi incurca planurile.

Facusem tura de recunoastere pe traseul de bike cu o seara inainte din masina, dar nu mai imi aminteam cu e portiunea asta.

Pe asfalt scrie 2km pana in punctul in care incep sa intorc. Si deodata abia mai pedalez. Ma uit pe kilometraj: 30km-23km-22km-21km. Ce mama dracului e asta?! Si dai si chinuie-te...

N-am incercat niciodata sa pedalez dupa inot - ma gandesc ca poate asta e. Poate totusi n-am terminat inca concursul. 21km la ora. Ce cacat...

Aproape horcaind ajung la punctul unde trebuie sa intoarcem - de aici avem fix 3 ture identice. Numarul aproape l-am pierdut asa ca acuma nu-l mai port si imi strig numele si numarul de concurs la punctele de control.

Intorc si o iau inapoi pe acelasi drum: 44-45 la ora. Ahaaaa...A naibii fals plat in catarare. Moralul a revenit la fel de repede cum a picat.

Na, data viitoare (pe care deja o planific) o sa am si eu ghidon de contratimp - eram cam singurul care statea ca in varful catargului pe bicicleta.

Dai si baga! Am de facut 90km cu diferenta de nivel de 700m. Ajung si la prima catarare din satul Cetariu. Si incep sa depasesc primii concurenti. Vechile obiceiuri nu se uita peste noapte. Creste fasolea in mine de mandrie cand depasesc cate un concurent.

Il vad pe urmatorul si il iau in vizor. Avand in vedere ca traseul e de tip circuit vad o parte din concurenti si calculez punctele in care i-am vazut pentru a sti daca am avansat fata de ei.

Sunt un Armstrong, un zeu al bicicletei. Cel mai bun. Ii manac pe toti aici. Uite, alti concurenti. Trebuie sa-i ajung, sa-i intrec. Trebuie!

Greseala!!! Fa ce poti tu mai bine. Nu altceva. Urmatorii 70km nu am ridicat ochii din kilometraj. Doar ala conteaza. Atat. Nu conteaza daca ma depaseste cineva (nu ca ar fi fost cazul :) ), nu conteaza daca depasesc pe cineva.

M-am antrenat pentru un anumit timp cu o anumita viteza. Eu aia trebuie sa fac. Atat. Tura nu a avut nimic memorabil. Nu mi-a fost deloc greu. Cum nu prea am ce sa va povestesc, va mai zic ca la acest concurs am fost foarte cuminte.

Paranoic de cuminte. Cum jucam pe teren necunoscut, nu mi-am mai permis sa fiu figurant. Asa ca mi-am luat o tona de geluri cu mine. Ca idee, eu folosesc eventual un gel la un maraton de MTB in decursul a 5-6 ore. In 3 ore de bicicleta am consumat 3 geluri + cel de la start, adica 4.

Nu-mi era foame, nu-mi era rau, dar cum nu stiam ce urmeaza am zis sa fiu precaut asa ca bagam gel dupa gel fie ca imi trebuia, fie ca nu. Cu apa: ultima oara am alergat pe caldura 25km fara sa beau nimic - nu ma prea deranjeaza - ma cunosc destul de bine.

Dar , repet, aici nu era cazul sa bravez. Am echipat bicicleta cu al doilea suport de bidon, am luat bidoanele de 750ml si le-am umplut cu izotonice. Mi-era nu mi-era sete, beam in continuu lichide.

Exact cu media orara planificata mi-am terminat turele si am trecut sa fac "ciresul de pe tort". Asa a numit Isvan portiunea care facea legatura intre Paleu si parcul Bratianu unde va avea loc proba de alergare.

Ciresul de pe tort  - adica o urcare destul de lunga si sustinuta a fost binevenita - ma cam plictisisem pana aici. Fara urma de modestie (nu ca asa ceva m-ar fi caracterizat vreodata), as fi putut trage mult (da, mult) mai tare la bike. Dar cand nu stii ce te asteapta, e bine sa fi precaut.

Urcarea asta m-a mai dezmortit oleaca (mai ales ca nu puteam sa schimb pe pinioanele mari..) si am ajuns bine dispus si foarte entuziast in parcul Bratianu. Habar n-am pe ce loc sunt si chiar nu ma intereseaza, dar simt ca am facut o tura excelenta de bike si e cazul sa alerg acuma cat pot de bine.

Alergarea consta in 18 ture in jurul parcului Bratianu. E efectiv geniala ideea asta. Am 18 puncte de alimentare. Si e nevoie de ele tinand cont ca e deja ora 11 si afara e canicula.

Tranzitia catre alergare o fac repede si intru pe prima tura. Am mai incercat doar de doua ori sa alerg imediat dupa ce am biciclit - de fiecare data la final am fost scos din functiune cateva zile. Si niciodata n-am incercat sa alerg 21km dupa bicicleta.

Dar ceva imi spune ca toata cheia sta in hidratare si alimentare. Asa ca inainte de prima tura imi iau un gel in mana si beau niste izotonice.

Despre alergare as avea sa va povestesc mai putine decat despre bike. Aici trebuia sa fie punctul ala din blog in care sunt terminat, dau sa cedez, dar renasc din propria cenusa si faze de genul asta. Nici vorba de asa ceva.

Prima tura o alerg de incalzire sa vad ce parere au picioarele despre schimbarea sportului. Primesc OK-ul de la picioare asa ca accelerez, dar nu prea tare -in continuare nu stiu daca nu e ceva ascuns si nu vreau sa clachez acuma.

Pap gel, bag izotonic. Am facut 18 opriri la punctul de alimentare unde invariabil ceream sa fiu stropit cu apa (era infernal de cald afara), luam fie apa, fie izotonic si plecam.

Revenind in cursa: asa ceva nu se face, dar asta am gandit eu atunci: fie sunt eu a naibii de bun, fie astia sunt prastie.

Parca eram pe un teren de lupta la sfarsitul bataliei. Peste tot erau concurenti care faceau orice altceva, dar numai alergat nu putea fi numita chestia respectiva. Majoritatea aveau crampe, multi mergeau, unii se tarau din cauza carceilor, iar restul alergau asa de incet incat abia inaintau. Eu n-am vazut acolo o singura fata fericita sau luminoasa. Parea ca esafodul ii asteapta pe toti.

Pe premiza ca n-oi fi eu cel mai bun alergator de pe Pamant, ma gandesc ca asa o sa fiu si eu peste cateva ture asa ca imi mentin ritmul si incep sa pap gelurile si sa beau izotonicele si mai frenetic.

La bike si alergat am avut castile in urechi si muzica favorita, dar cum nu a fost nicicand cazul sa am nevoie de un ajutor extern, nu pot sa zic ca muzica mi-a dat un plus de energie.

Turele au trecut destul de repede si pe la tura a 9-a deoarece ma simteam excelent am zis sa accelerez un pic. Cum acuma era doar o chestiune de timp pana termin am trecut la strategia favorita din trecut- cea cu iepurii si asa am continuat pana la sfarsit.

M-am intalnit si cu Elena. De fapt ma intalnisem cu ea de multe ori la bike si ne incurajam reciproc. Din atitudinea ei la bike mi-am dat seama ca si ea a trecut in elementul ei pe uscat si ca treaba merge ca pe roate. Si la alergat e calma si merege bine asa ca si in cazul ei problema se rezuma doar la "cand" va termina, nu  "daca" va termina.

Tura 12-15 si pentru a nu stiu cata oara in acest blog - imi lipseste modestia. Dar chiar ma simt excelent. Am avut antrenamente la un singur sport mult mai cumplite decat concursul in sine.Asa ca acuma accelerez.

Si trec linia de sosire!!! Am reusit ! Sunt un Half IronMan!

Sincer nu am avut entuziasmul pe care am crezut ca-l voi avea la final. De ce? Sa va zic un secret: Half IronMan-ul nu e nici pe departe asa de greu cum am crezut. Doar trebuie sa te antrenezi.

Imediat dupa finish ma duc si bag apa si izotonice. Si inca un gel.

Cursa asta m-a invatat multe, foarte multe. In primul rand am re-invatat sa am incredere in mine. Indiferent ce se intampla sa am incredere ca pot. Dupa aia am invatat ca noua atitudine fata de concursuri e cea buna - ma bat cu mine si cu timpul. Atat. Daca in lupta asta depasesc alti concurenti, cu atat mai bine.

Elena trece si ea linia de sosire. Rar am vazut-o mai fericita. A luat nenumarate podiumuri la care abia daca a schitat un zambet. Acuma e in al noualea cer. A facut o cursa perfecta si si-a indeplinit un vis. Si-a dorit foarte mult sa termine acest concurs. Nu numai ca a reusit sa-l termine, dar l-a terminat excelent.

Felicitari Panda! Ma bucur pentru tine.

Membrii echipei Tibiscus au mers foarte bine. Marius a luat locul 3 la individual HalfIronMan. Echipa Tibiscu Orca a termiant pe locul intai la stafeta la Iron Man: acolo Alex Almajan a pedalat si Miclaus Catalin a alergat ireal ducandu-i pe podium pe baieti. Am mai avut un podium la stafeta la Half IronMan - locul 2.

Victor a facut o cursa excelenta la inot si la bike, alergarea punandu-i ceva probleme. Alex Falusi a terminat Half IronMan la 16 ani dand dovada de o vointa de fier. Felicitari tuturor.

A... si sa nu uitam cel mai important rezultat pentru mine: Elena e pe locul 2 la Half IronMan. Bine Panda!!!!!!!!!!!

Eu sunt pe locul 10 la Half IronMan. Dupa ce am iesit din apa am facut o cursa formidabila si sunt mandru de mine (si pana la urma doar asta conteaza). La bike am mers cum mi-am propus, iar la alergat m-am uimit si pe mine. Am plecat de pe locul 41 din 46 la finalul inotului. Am terminat pe locul 10.

Aici aveti rezultatele complete: Rezultate

Organizarea: Isvan si intreaga echipa au facut o treaba EXCELENTA. Nu am abosult nici un comentariu (negativ) legat de partea organizatorica.

Sper ca Isvan va avea forta sa organizeze cat mai multi ani de acuma inainte aceasta competitie. Noi vom participa aici an de an cu cea mai mare placere.

A fost un week-end perfect, de vis. De amintirea lui o sa ma agat in lunile ploioase de toamna cand voi pedala in casa sau cand voi alerga prin lapovita. La el ma voi gandi in timp ce voi face bazinele.

Si stiti de ce? Because I wanna be an IronMan!!!

Nu pot sa ma opresc aici. Nu dupa ce i-am vazut pe oamenii aceia trecand linia de sosire. Dupa ce le-am vazut vointa. Vreau si eu sa simt ce au simtit ei la finish-ul unei curse de IronMan.

Din poza de mai sus lipseste o medalie de finisher. Cea mai importanta...