Eco & Liman

Data: 05.05.12-06.05.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moieciu, Liman
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Inapoi in Romania dupa doua saptamani superbe de concediu in Andaluzia (vine mai incolo si o poveste detaliata).

Se apropie Eco Maraton-ul. Concursul la care am mers excelent la cele doua editii precedente. Concursul pentru care m-am pregatit destul de mult. Inainte de start insa lipsea ceva. Si de data asta nu mai e vorba de chestii abstracte gen lipsa de motivatie.

E vorba de ceva mult mai crud: nu am strans nici macar o alergare montana la activ de la MPC pana acuma. Am "zeci de mii" de km stransi pe plat si la banda, dar lipseste antrenamentul specific.

Am fost la semimaraton la Brasov si acolo am observat primele probleme. Nu am mai avut timp sa compensez si astfel m-am trezit inaintea startului mai mult sau mai putin cu 21 km alergati pe munte.

Pentru Eco obiectivul era clar: locul 10 la general. Pe masura ce se apropia startul insa am inceput sa "renunt" la Eco si sa sper pentru Hercules.

Asta nu prea imi convine: prefer Eco. Il consider cel mai greu maraton montan de la noi din tara si profilul respectiv ma avantajeaza. 6 catarari serioase, 6 coborari pe masura, foarte putin plat alergabil. Si o distanta de doar 40km.

Elena face efortul de a sta in masina dus intors doar pentru a ma sustine. Si ea este cel mai bun suporter pe care il pot avea. Alaturi de noi mai este si Calin Crainic, un deja obisnuit partener la maratoanele montane.

Acelasi drum lung, aceeasi locatie de cazare superba si linistita. Aceeasi ora tarzie la care am ajuns. Aceeasi atmosfera prieteneasca creata de Sise la inscrieri. Vali este si el acolo. Il reintalnim si pe Lucian si pe Silviu Balan.

Stresat sunt de o saptamana. Cum nu am fost niciodata. Vorbisem cu Calin si zisesem mai in gluma mai in serios ca eu nu sunt stresat cand ma simt pregatit sau cand sunt complet pe dinafara. Sunt stresat cand sunt mediocru.

Si acuma sunt stresat la culme. Singura mea dilema e daca vointa poate compensa lipsa de antrenament. Asta nu o pot afla decat maine.

Andreea, Anna Maria si tanti Irma au fost printre cele mai infocate suportere ale mele. Multumesc.

Dimineata ma gaseste la fel de incordat. Sar peste pregatirile dinaintea startului, peste emotii, peste multimea de prieteni pe care i-am intalnit la start, dam repede o pagina si ma gasesc la startul maratonului. Intre 800 de concurenti. Niciodata nu am mai vazut atatia oameni la un loc pregatitit sa alerge. 400 de concurenti la maraton, 400 la cros.

Cei cu rezultate bune la editia precedenta sunt rugati sa mearga in fata. Si pentru prima data ma aflu si eu acolo.

A fost singurul moment "ezoteric" din maraton. Eram in fata printre cei buni pentru prima data. Si stiam ca Silviu, de dincolo de linie are dreptate din pacate: "Alex, bucura-te cat mai poti".

Asa am luat startul. Povestea de anul acesta e a naibii de scurta.

Dupa start in primii nici macar 500m am simtit plumb in gambe. Asta nu era chiar normal - ma asteptam sa ma apuce dupa km30, asa ca bag seama ca iara am pornit prea repede.

Eco il stiu pe dinafara si stiu sa-l joc perfect. Nu m-a deranjat ca am luat un start mediocru - de fapt de-a dreptul prost. Stiu unde si cand sa trag.

Primul a trecut Istvan pe langa mine. Stiu ca e mai bun anul acesta si nu m-am indarjit. Vali e deja bine in fata, dar mizez pe catarari ca sa-l prind. Apare si Radu si trece ca glontul pe langa mine. Luci are startul clasic lui, in care se incalzeste, dupa care incet-incet pastrand acelasi ritm, se departeaza.

Nu am nevoie de prea multa minte ca sa pot numara pe degete si socoata nu prea imi iese. La cum ma simt pe primii 2km realizez instant ca e imposibil ca azi sa iau locul 10 la general.

Asta se intampla inainte de prima catarare. Nu m-am enervat. Nu pot sa mint insa ca nu m-a durut.

Elena mi-a zis simplu in timp ce ma lamentam ca nu sunt pregatit inainte de start : "Asta e, te antrenezi acuma".

La absolut toate concursurile precedente cand simteam cutitul la os ma enervam si trageam pana sa mor. Si ies bloguri savuroase. Acuma realizez ca daca fac asta (eram la km 2) nu am nici cea mai mica sansa sa trec linia de finish. Ar fi iesit probabil un blog epopeic, dar nu m-ar fi ajutat.

Nu imi pot nici bate joc de munca mea, de banii investiti, de Elena care ma sustine. Asa ca o sa alerg cat pot de bine, fara sa ma menajez. Dar si fara "sa trag". Nu ca n-as fi vrut - ca nu puteam.

V-am zis ca povestea e scurta. EcoMarathon 2012 a fost cel mai usor maraton montan pe care l-am alergat vreodata.

Vazandu-l ca pe un antrenament cu public s-a schimbat totul. Am redus turatia, a disparut indarjirea si mi-am intrat in ritm. Nu ala la care speram inainte de start, dar cel putin un ritm care speram sa ma faca sa termin demn concursul.

Una peste ala, am alergat infinit mai bine decat se preconiza in primii 2 km. Vazand rezultatele si diferentele de timp, acuma mi-e ciuda. Dar timpul nu-l dai inapoi.

N-am alergat nici macar un metru pe nici o catarare. Am vazut ca pot lua locul 5 la categorie la MPC doar mergand. Nici macar n-am incercat sa alerg. Am avut o idee geniala, mega-desteapta, incredibila: sa imi iau betele cu mine.A fost in final decizia care a salvat concursul.

Nu ma mai intereseaza cine si cati trec de mine, acuma ma concentrez pe ceas, pe miscarea de bete, pe respiratie. Trebuie sa fac un antrenament bun.

De fapt am facut o prima bucla infecta. Dezastruoasa ca timp. Cumplita. Cum a zis si Elena, care ma astepta la punctul de revitalizare - era de-a dreptul ingrozita de cum am "reusit" sa alerg. Si mai ales de faptul ca o sa explodez de nervi. Ma stie mai bine decat ma cunosc eu insumi, asa ca avea motivele ei sa creada asta dupa timpul de pe prima bucla.

Ce nu stia Elena era ca eram a naibii de calm de cand realizasem ca nu pot sa imi indeplinesc obiectivul. Si ca eram odihnit. Ma simteam mult mai bine ca la start, motorul se incalzise, respiratia se stabilizase si alergam acuma de placere.

In urmatorii 28 de km m-au mai depasit 2 sau 3 concurenti. In rest am macinat incet unul cate unul. Calm, fara nerv, vazandu-mi de ritmul meu.

Treaba mergea acuma ca pe roate. Am fost totusi suficient de normal sa realizez ca "grupul celor zece" (care era deocamdata grupul celor vreo 40) era net superior ca valoare mie. Azi cel putin. Si cea mai mare prostie ar fi fost sa incep sa accelerez acuma in speranta ca poate-poate ar mai fi o sansa.

Stiam ca nu era. Si mai mult, daca faceam asta, banuiam ca o sa clachez.

Maratonul acesta a mai evidentiat ceva (deloc magulitor pentru felul in care ma consideram eu) : alerg mult mai bine pe plat si la vale fata de anii precedenti, decat pe catarari. Si eu acolo eram bun...

Dar cel putin nu mai am crize sa vad cum trec ca acceleratul la deal de concurenti pentru a fi ajuns instant pe coborare.

La maratonul acesta nu mi-am mai luat iepuri. Nu vreau sa ies din ritm. Mi-e frica de pragul de la km 30. Habar n-am ce-i acolo. Ultima amintire o am de la MPC, de acuma 7 luni de zile. Si stiu ca nu e bine sa te joci cu kilometrul 30...

Traseul s-a modificat fata de anul trecut. A fost o situatie de-a dreptul ironica: seara am aflat ca portiunea de forestier care ducea la Cheile Gradistei fusese scoasa. E vorba de cei 5km de forestier alergabili. Calcaiul lui Ahile - punctul sensibil al acestui maraton. Locul unde se facea diferenta. Acolo daca reuseai sa alergi saltai enorm in clasament.

Urcarea alergabila de pe forestier a fost inlocuita cu o poteca foarte abrupta. Initial cand am aflat asta am injurat si eu si Calin.

Cand insa in timpul concursului am ajuns in locul respectiv le-am multumit in gand Siselor si lui Adi. Oooo si inca cat le-am multumit. Azi nu eram in stare sa alerg pe acel forestier. Si atunci concursul ar fi fost dezastruos.

In schimb pe poteca aia pe care abia puteai inainta - ma simteam in elementul meu. Nu mai catar ca anul trecut, dar nici nu pot fi depasit aici.

Pe urcarea aia abrupta mi se pare ca il vad pe Zsolt. E unul din "grupul de 10". N-aveam cum sa-l ajung la felul cum alergam decat daca avea probleme. A fost accidentat la tendonul lui Ahile si inca nu s-a recuperat.

Cu Zsolt am mers mult timp. Am vorbit in timpul acestui maraton mai mult deat am vorbit de cand ne cunoastem. A fost placut sa merg alaturi de el.

Am ajuns si sus la punctul de alimentare unde ma astepta Elena. De data asta ma incurajeaza si imi zice ca am mers bine. Elena e sincera tot timpul - asa e ea. Stiu ca are dreptate. Stiu ca nu zice asta doar ca sa ma incurajeze. Da, am mers bine pe bucla 2.

Am ramas iarasi singur. A urmat o bucla pe deasupra Complexului de la Gradistea si dupa aceea coborarea catre punctul comun.

Pe drum m-am intalnit cu Gabi Solomon. Nu era normal sa-l ajung. Asa ca stiu ca nu alerg eu bine, ci are el probleme. Mergea linistit (la propriu) si am incercat sa-l incurajez. E prea experimentat pentru asa ceva, asa ca i-am zis sincer ca mi-ar pica bine sa alerg cu cineva. Gabi a inceput sa alerge. La un moment dat a inceput sa imi para rau ca l-am urnit din loc - abia mai tineam ritmul lui.

Toata bucata asta am alergat-o impreuna cu Gabi. Cu Gabi n-am vorbit mai nimic. Nu pare in apele lui, plus ca eu am dopurile in urechi. Dar, din nou, a fost efectiv placut sa alerg cot la cot cu cineva.

Am ajuns impreuna in punctul de alimentare.

Cum sunt la "antrenament", ma opresc in toate punctele de alimentare, fac streching, ma hidratez, stau ceva timp sa ma relaxez, imi umplu bidoanele si abia dupa aceea ma urnesc din loc.

Bucla 3 e "cu cantec". Cand ma fac mare o sa imi fac timp sa dezleg misterul. Pe tapsanul de pe prima urcare alergatorii cad secerati de crampe. De bucata asta mi-e cel mai frica. Tin minte durerile cumplite de anii trecuti.

Dar acuma am betele. Le-am folosit mai vartos ca la ski-ul de tura. In continuare sunt odihnit. Nu ca la start, de ce sa mint, dar ma simt bine. Km 30 nu ma mai sperie - stiu ca o sa termin maratonul fara evenimente. Incep sa calculez cati sunt in fata. Nu prea am puncte de reper - alergand in lumea mea nu am vazut cine m-a depasit si cine mai era in fata.

Si cum ma gandeam multumit la felul cum am fentat crampele anul asta, in mijlocul potecii Andrei Tale zacea doborat. M-am oprit, i-am dat bomboanele cu glucoza si magneziu, i-am intins muschiul si Andrei s-a pus in miscare. De asemenea i-am sugerat sa nu cumva sa incerce sa mai alerge aici (eu am impresia ca locul ala e blestemat de "Mama crampelor").

Andrei merge clar mai bine ca mine si n-avea ce sa caute aici daca n-avea crampe si nu se ratacea.

Coborarea pana in forestier si Andrei se duce mult inainte. Urmeaza urcarea spre Gutan si ultimul punct de alimentare. Aici din nou e Elena. Si numai faptul ca o vad imi mai da energie.

Intre timp a aparut Zsolt. Aici e vorba de experienta: a stiut cand sa se menajeze, a stiut cand sa accelereze.

Urcam impreuna pana in Gutan. Intre timp ne ajunge din urma Andrei Cosmin, care urca si el cu noi. Avem suficient suflu pentru a vorbi intre noi si urcarea se termina repede.

E punctul in care ar fi fost bine sa se termine concursul. Acuma sunt obosit. Picioarele imi sunt grele si nu mai am chef. Alerg automat dupa Zsolt si Andrei.

Zsolt pare sa aiba crampe asa ca ne oprim sa facem streching toti trei. Plecam linistit mai departe si in padure dam de Andrei Tale prabusit din nou  - iar are crampe. Ne oprim, de data asta Zsolt il doftoriceste si plecam mai departe in grup de patru.

Alergarea se transforma intr-un taifas. La un moment dat ne ajunge un alergator grabit si Zsolt incearca sa il racoleze in grupul nostru. Omu' ne zice ca e pe locul patru la categorie si poate prinde podiumul. Na, pai daca se grabeste... Noi ne continuam alergarea. Pe acesti ultimi kilometrii m-a ajutat enorm sa fiu cu ei.   Daca pana la km30 as fi putut trage mult mai tare, aici se vedea ca ei au mai multa energie.

M-am auto magulit pentru faptul ca am intuit ca nu sunt pregatit pentru Eco Marathon in regim de locul 10. Baietii m-au tras dupa ei pe ultima portiune - sincer de cateva ori au incetinit intentionat ritmul pentru a ma putea tine de ei.

Pana la urma in formatie de 3 am trecut mana-n mana linia de finish la EcoMarathon 2012.

Nu pot sa zic ca exult de fericire. Nu pot sa zic ca sunt foarte trist. Cat am muncit, atata am obtinut. EcoMarathon 2012 a fost prima mea alergare montana de la MPC-ul de anul trecut. Am terminat pe 29 la general. Asta e cam departe de 10. Daca ma uit la timpi, pe locul 10 nu terminam azi nici daca aveam un reactor infipt in cur. In schimb daca nu stateam la taclale, la streching, la pierdut timpul, mai castigam minute bune. Dar asta nu o sa o aflu niciodata.

Cum ziceam mai sus, a fost cel mai usor maraton alergat pana acuma. Nu am avut pic de febra musculara la final. Nu m-am menajat in cursa, dar nici nu am tras de mine.

La linia de sosire am avut ocazia sa vorbesc cu multi prieteni buni. Felicitari si respect pentru efortul depus si rezultatele obtinute.

Vremea a tinut cu noi de-a lungul cursei - chiar daca a fost un pic prea cald pentru gustul meu. Am inteles ca anul acesta voi alerga cu bete - au fost indispensabile. Azi am alergat pe "Cola cu apa" - imi faceam in punctele de alimentare amestecuri de jumatate Cola, jumatate apa pe care le consumam in timpul alergarii.

Despre organizare: la start au fost 800 de oameni. Inscrierile s-au inchis cu mult timp inaintea datei de start. Ce mai e de adaugat? A, da: multumesc ca ati scos portiunea alergabila de forestier. Acuma a devenit un maraton pur montan.

Odata la un maraton (Eco de anul trecut), Luci zicea ca : "a alergat din amintiri". Acuma am inteles la ce se referea. Noroc ca am o memorie destul de buna...

Alaturi de suporterul meu cel mai infocat.

Dupa ce a venit si Calin - care a facut o cursa foarte buna - am mai stat un pic la povesti si ne-am pregatit de plecare.

Planul e sa ajungem la Liman unde are loc editia a VII a concursului de MTB. Impreuna cu noi a venit si Vanessa.

Ma simt bine dupa maraton asa ca simt ca pot sa particip si la concursul de MTB de a doua zi. Pe noapte ajugem la Liman unde ne intindem la povesti cu prietenii.

La Liman e evident inca inainte de start ca trebuie sa fiu realist la ce imi propun. Dupa maratonul de ieri, pentru MTB imi propun sa merg cat mai bine si sa...imi continui antrenamentul.

Daca la alergarea montana aveam stransi inaintea concursului 21km, la MTB am stransi...0 (da, zero) km. Am pedalat pe cursiera, dar pe MTB...0. Nu am mai facut o coborare de la Maros, din septembrie.

Si aud ca traseul e destul de tehnic pe coborari asa ca devine prioritar si sa termin intr-o bucata. Nu mai am experienta (nu ca as fi avut vreodata foarte multa) pe coborari.

Dormim boiereste la hotel. A venit aici aproape tot clubul Tibiscus. Pe langa colegii de club mai sunt nenumarati alti prieteni pe care nu i-am mai vazut de anul trecut. Timpul a zburat repede pana mi-a venit si mie bicicleta din Timisoara.

Cursa e scurta: 27km. Dar strange peste 1000m diferenta de nivel. E clar ca e solicitanta. Aici nu am nici un fel de emotii - si nu pentru ca sunt foarte pregatit. Stiu ca sunt pe dinafara. Dar cum am putut alerga nesperat de bine din amintiri, poate pot sa si pedalez din amintiri...

Ma aliniez la start si imi propun din nou sa nu ma menajez, dar nici sa nu ma rup.

Cumva si la MTB a fost un pic trist: pe urcari pe care anul trecut as fi mers pe foaia de mijloc, acuma faceam push bike. Pe de alta parte nu tin minte sa fi coborat foarte des asa de bine nici macar pe sfarsit de sezon. Paradoxul a fost ca am castigat pozitii pe...plat si coborare. Acolo unde eram constant depasit.

Dar am fost si intrecut pe catarari.

Traseul a fost superb - cel mai frumos de pana acuma de la editiile la care am participat.

Desi  aveam impresia ca ma simt bine - mi-am dat seama ca ma resimt dupa maratonul de ieri. A fost departe de a-mi fi usor. Mi-am facut si singur viata mai grea, uitand acasa bidonul cu apa. Mi-a facut si bicicleta viata mai grea, schimbatorul spate incapatanandu-se sa se blocheze.

Dar cel mai mult s-au simtit cei 0km de urcat la deal.

Nici aici nu ar fi multe de povestit.  Nici un eveniment notabil pentru blog-ul nesatios. Am apucat sa ma bucur de traseu si in lipsa de alte idei o sa mai vin aici sa ma antrenez.

Coborarile au fost un deliciu, in special cea de la sfarsit.

Pe finalul cursei am avut un moment in care pentru prima data in astea 2 zile mi-a fost cu adevarat greu - o urcare pe sosea, sub soarele torid, deshidratat. A trebuit sa strang un pic din dinti si sa apelez la dracusorii din cap pentru a merge mai departe.

Multe urcari a trebuit sa imping bicicleta - in mare parte fiindca nu eram eu antrenat. Traseul e solicitant si destul de tehnic in anumite portiuni.

Nu pot sa zic ca m-am bucurat ca s-a terminat, dar cu siguranta ar fi fost o provocare destul de mare sa mai fac inca o tura.

Am lancezit inca jumatate de zi la bere pe iarba, alaturi de o multime de prieteni buni, dupa care am revenit in Timisoara.

Liman a venit anul acesta cu un traseu nou, perfect marcat. Un traseu de MTB, frumos si bine gandit. In rest are aceleasi ingrediente care l-au consacrat editiile trecute: niste oameni pasionati si inimosi care fac asta din placere, Un concurs fara taxa de participare, dar cu numeroase si substantiale premii si care atrage an de an tot mai multi participanti. Felicitari!

S-a terminat un week-end...util. In lumina evolutiei de la cele 2 concursuri, planul pe viitor s-a schimbat un pic. In locul turei de placere - clasicul "Atacul Apusenilor" sunt "obligat" sa merg urmatoarele 2 saptamani la Herculane. O zi alergat, una MTB.

E timpul sa imi reimprospatez amintirile.