...si un triatlon simpatic

Data: 26.07.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Surduc
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Decizia de a participa la triatolon mi-a fost impusa de organizatori :). Adica au reusit sa ma convinga sa merg.

E o locatie faina, un divertisment placut dupa cursa criminala de la Ausnit. Elena va sta cu Ana la lac si eu ma voi sinucide...

Ziua a inceput bine: la 6 toarna. Excelent! Nu mai merg. La 6.30 se opreste. Offffffff....

Il sun  pe Mircea si la 7.12 plecam de acasa. E suficient de tarziu cat sa nu mai ajung sa validez inscrierea, deci am scapat. Ba mai mult, o iau pe cai ocolite catre Surduc ca sa fiu sigur ca nu ajung.

Si totusi, dracusorul apasa tot mai tare pe acceleratie si ajungem.

Dezorganizarea si delasarea au cunoscut aici noi limite. Ma refer la mine.

Slipi nu imi iau ca am zis ca inot in pantalonii de bicicleta. Papuci de alergare nu am ca am zis ca alerg in cei de bicicleta.

Intreb in stanga si-n dreapta sa inteleg si eu regulile - e mult de la Half Ironman si  nu stiu ce trebuie sa fac.

De mancat, am baut o cafea si cam atat.

Intr-o fuga continua intre masina si zona de transit imi petrec aproape o ora. Constant imi uitam cate ceva: tricoul, am pierdut numarul, am uitat bidonul cu apa, nu am inteles ce sa fac cu autocolantele, mi-a trebuit la buda.

Dupa care m-am uitat la lac: un ocean de apa cat cuprinzi cu privirea. Infinit. Cat vezi cu ochii numai apa. Ba, eu nu intru acolo. Cica mai e si adanc.

Elena ma incurajeaza: "Nu sunt 2 ani de cand ai inotat ultima data. Ca Ana are imediat 3 ani si noi am fost inainte de Ana la Oradea."

Asta clar m-a incurajat. Prietenia dintre mine si inot e notorie.

Totusi vad barcile de salvare promise si asta imi da sperante.

Intr-o atmosfera prieteneasca ne aliniem la start. Ba chiar si ratez startul. Toti plecasera din apa, eu eram inca pe covor si faceam glume cu cei de pe mal.

Apa e calda. Asta e perfect. Am si ochelari si casca. Asa ca incerc sa imi amintesc cum era: dai din maini si scoti capul din apa. Nu-mi prea iese.

Oricum de dat din picioare am uitat.

Neasteptat, nu mi se taie respiratia si nu ma panichez. Ba chiar vad niste oameni pe langa mine. Le vad prin apa tulbure picioarele si imi amintesc ca trebuie sa dai si din alea. Mare prostie : ma desincronizez complet si nu mai am aer.

Asa ca raman la dat din maini si tarat picioarele dupa mine.

Vad prima baliza. Ajung la ea destul de odihnit. Mai sa fie! Eu chiar o sa supravietuiesc.

Urmatoarea lungime de balize o fac ca pisatul boului mergand in toate directiile. Cred ca ma reusit sa dublez distanta.

Mai inot un pic ca si cainele cat sa imi iau o directie si ajung la a doua baliza.

Cum imfatuarea sta tot timpul ascunsa pe-acolo, incep sa ma gandesc ca eu chiar am inotat bine.

Dizzy, dar categoric mult mai bine decat ma asteptam, ies din apa. Na, ca am reusit!

Elena ma incurajeaza iara: "Hai ca daca dai tare il prinzi pe Balanescu la bicicleta".

Pai e perfect!!!!!!! Bine, ar fi un mic detaliu nesemnificativ: Cipi inotase dublu distantei mele. Dar asta e irelevant.

Tranzitia mi-a luat cam cat imi ia sa ma trezesc dimineata dupa un chef monstru.

Si intr-un final am pornit la bicicleta.

Stiam ca asta e punctul meu forte. Asa ca aici am inceput sa trag tare.

Traseul e de MTB ceea ce iara ma avantajeaza.

Destul de curand realizez cat de dezastruos am inotat. Adica am depasit hoarde de concurenti la MTB.

Elena m-a consolat la final: "Sa zicem ca ai iesit destul de onorabil....la coada clasamentului". Daca "trageam" un pic eram chiar ultimul.

Cum la bicicleta totul merge ata, ma hotarasc sa pic. Nici o tura fara evenimente, asa ca zbor in cap spre teroarea concurentului din spate.

Era destul de clar ca majoritatea participantilor la triatlon vad cam pentru prima data MTB sau un traseu accidentat.

Am 15km de parcurs. Am depasit in prima jumatate cam tot ce se putea depasi. A doua jumatate e chiar faina: prin padure, valurit, un pic de urcare mai serioasa.

Pe ultimii km mai ajung ceva concurenti si incep sa cred ca sunt destul de in fata in clasament.

Asa ca bicicleta tine sa imi aduca aminte ca am de scris blog-uri. Si mi se desurubeaza blocul pedalier. Raman cu o pedala prinsa de piciorul stang si cu dreptul incerc sa tin restul pedalierului sa nu iasa din cadru.

Nu ma mai enerveaza de mult astea. Singurul gand e ca sambata sunt la Medias 24h si pana atunci trebuie carpita.

Totusi exista si o parte buna: Mai am aproape numai coborare pana la final. Tinand cont de ultimele experiente instinctul de supravietuire ar dicta sa ma dau dracului jos de pe ea.

Dar nu... Mi se pare mai palpitant sa cobor asa. Cu pedala prinsa de picior mai franez uneori pe coborare. Ma stradui sa nu pierd pedalierul si uite asa ajung la tranzitie.

Daca nu se intampla asta aveam sanse reale de podium la Open. Ma rog, am zis ca nu am enervez.

Tranzitia spre alergare o fac mai rapid.

Ultima data am alergat in toamna trecuta pe banda.

De la primul pas am inceput sa ma gandesc ca poate diagnosticul de fractura era adevarat. Doare. Si doare tare. Si doare la fiecare pas. Nu a durut asa decat in primele zile. Niciodata la bicicleta.

Am 4km de alergat. Nu e mult, dar de data asta ma gandesc ca nu are rost sa bravez.  Daca continua sa doara, ma opresc, asta e.

Dupa inca vreo 200m, fie durerea a trecut, fie eu o ignor, asa ca alerg mai departe.

Traseul de alergare e frumos, cu diferenta de nivel, preponderent prin padure. La inceput cred ca alerg bine si am sperante sa ii prind pe primii.

Dupa o vreme imi dau seama ca sunt doar impresii: probabil nici nu alerg, doar merg repede.

Acuma mi-e clar ca intr-o disciplina cu trei probe nu e de ajuns sa excelezi la una.

Ca o paranteza: din noiembrie am zis ca ma reapuc de alergat. Ca asa mi-a venit cheful de ceva vreme. Mi-ar fi placut mult sa merg la RTR, la 2x2 sau Retezat Maraton. Astea chiar le regret. Si acuma le-as putea termina. Dar am trecut de perioada la care ma duc sa ma chinui pentru a termina un concurs. Vreau sa ma simt bine. Si pentru asta trebuie antrenament. Asa ca... din toamna la alergat.

Si mai sunt acolo ascunse doua chestii: Transfier si mai ales Oradea. Mai ales Oradea...

Dar de inotat, tot n-am de gand sa inot. Pot sa fiu asa de bun la bicicleta si alergat incat inotul sa nu conteze. Nici macar la IronMan.

Dupa prima tura de alergat imi dau seama ca intr-adevar eu simulez alergarea. Ma ajunge un baiat. Trece de mine si se indeparteaza incet. Nu am forta sa il ajung. Alerg ca din pod. Calc de undeva din ceruri: probabil e reminiscenta de la miscarea de pedalat.

Termin triatlonul pe 7 la general si 2 la categorie. Si utie Ana poate sa zica ca are si ea o poza cu tata pe podium.

Ideea e ca mi-a placut. Ii stiam aproape pe toti concurentii. A fost un fel de concurs in familie. De data asta chiar pot spune ca am avut timp sa vorbesc cu o gramada de oameni. Si sa ne distram. Revin si la anul.

Acuma urmeaza o saptamana de dezalcolizare. Somn, mancare, ture de recuperare.

Si sambata la Medias 24h. Am psihicul si forta sa fac sa fie o cursa buna. Asta evident pana cand bicicleta o sa imi joace fite sau o sa ma plictisesc si o sa caut material de blog...

Un concurs cu contraste

Data: 25.07.15
Participanti: Elena, Alex, C.S. Tibiscus
Locatie: Lugoj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Sambata e Max Ausnit, concursul de sosea de la lugoj. Editia a patra. La asta nu putem lipsi, e printre putinele concursuri de sosea organziatre la noi si cam singurul la care mergem.

A fost un an frumos. Un an bun. Ne-am dat mult pe bicicleta, ne-a placut.

Max Ausnit - concursul la care anul trecut am mers extraordinar ca echipa.

Si anul acesta avem acelasi plan: sa mergem cu Elena. Ca sa o lamurim de la inceput: la concursurile de sosea nu mergi de capul tau. Nu ai cum sa ajungi in pozitii fruntase singur. E munca de echipa. Exclusiv de echipa. Asa e peste tot, asa am vazut ca fac toti.

Asa ca singura intrebare pe care o avem e cati o sa fim in echipa.Avem prieteni faini. Prieteni multi. Prieteni buni.

Seara dinaintea concursului suntem la Dan acasa la o portie buuuuuuna de paste. Si la reintalnirea cu Bitza, Grosu, Alex, Remus...

Se regleaza bicicletele, se mananca, se glumeste. E fain. E foarte fain sportul asta cand sunt multi. Si cam doar atunci... In rest exista MTB...

Am fost cu Dan si cu Elena in recunoastere pe traseu. Stim cam cat o sa scoatem. Stim la ce sa ne asteptam.

Dimineata ne gaseste devreme in Lugoj.

Elena e streasata. E si normal. Presiunea e pe ea, nu pe noi. Noua o sa ne fie relativ usor cu portiuni unde o sa ne chinuim. Ei o sa-i fie greu cap-coada.

Mancare, hidratare, incalzire pe trainer. Azi, aici, suntem atenti la detalii. Zambim doar de complezenta. Adevaru-i ca Elena vrea sa mearga bine. Atata o intereseaza: sa mearga cat poate ea de bine. La maxim.

Canicula. Speram sa fie canicula. Sincer.

Jucam pe teren propriu. Aici ne scaldam in canicula asta de vreo 2 saptamani. Ne place, nu ne deranjeaza.

Si mai avem un atu: masina tehnica cu Sergiu si Emil care va veni dupa noi. Si unde avem apa cu gheata la dispozitie. Asa ca sa fie canicula!

Start!

45-46 la ora pana la baza de la Dealul Viilor. Eu n-am dat nici macar o pedala de incalzire si asta o simt aici.

Dealul Viilor. Asta e vital. Pana la km9 se poate "juca" cursa. Strategia e clara: Elena merge prima pe catarari. Din motive de moral. Noi stam cuminti in spate. Intram in joc din varful catararii.

Si Elena a urcat perfect Golgota aia. Excelent. Eram langa ea. A horcait 7km, a tras la maxim, dar am ajuns bine sus.

De aici intram noi in joc si o punem la adapost.

Bitza e anul acesta cu noi. Si avea sa aiba un rol decisiv. Dupa Dealul Viilor a preluat cumva controlul echipei si Elena se tinea dupa el cu Dan. Eu stau la cutie. Nu e chiar ziua mea forte. O fi si de la berile de aseara...

Bitza are o tentativa de sinucidere pe coborare. Ma trec fiorii si chiar cred ca la un asa eveniment e necesara oprirea circulatiei.

Elena nu coboara. Elena pica. Se pravale. Ca de obicei pe sosea mi-e aproape imposibil sa ma tin de ea.

Si aici a fost un moment cheie. Bitza ne trage dupa el si striga sa aceeleram. Vrea sa prinda un pluton. Forteaza un pic de noi. Si il prindem.

Si brusc totul se schimba. Acuma pot zice ca asta a fost de fapt primul concurs de sosea la care am luat parte.

Plutonul are vreo 20 de oameni. Si merge. Cu 37-38 la ora. De la inceput m-am pus in coada lui. Dadeam o pedala. Mai dadeam una dupa vreo 3-4 secunde. Plutonul efectiv "te suge".

Imi vine sa fac bancuri, sa vorbesc cu lumea. Ma plictisesc. E asa de bine aici. Si pe GPS arata constant 37-38 la ora!

Elena e undeva in fata. Nu inteleg de ce!!! Ce naiba?! Dan se duce sa o domoleasca. Ma duc si eu sa o scot de-acolo. N-are nici un sens. Trebuie sa stea la cutie. Nedumerita, pleaca din fata.

Am timp sa filosofez. Observ cum se schimba trena in fata. Cum cei care o duc lasa pedala ca sa forteze schimbarea. Cum nimeni nu vrea sa treaca acolo. Cum viteza scade pana la punctul critic in care cineva considera ca e prea mica si trece in fata. Si asta se repeta constant.

Pare ca limita acestui pluton e undeva la 37-38km/h. Sub aceasta viteza vine imediat cineva si preia fraiele si o readuce in parametrii.

Acesti aproape 40km cu plutonul mi s-au parut fascinanti. Pot zice ca a fost chiar primul concurs adevarat de cursiera.

Pe putinele catarari era si mai ciudat. Aveam atata energie pastrata acolo la coada plutonului incat
efectiv ajungeam in fruntea plutonului fara efort. Ma opream si ii lasam sa treaca. Nu are rost sa consum energia.

Stiu cursa, stiu unde o sa fie nevoie de "explozie".

Elena sta bine de tot in clasament. Probabil e pe 3 la general. In pluton mai sunt inca 3 fete: Suzi, Cojocaru si Ceausescu.

Anul acesta clasamentul e unic: la feminin elitele sunt la un loc cu amatoarele. Nu asta conteaza. Conteaza doar sa mergem bine.

A doua oara pe Dealul Viilor. Pe catararea aia m-am trezit cu toata echipa in fata.

Plutonul e ciudat. Pe plat merge clar mai repede decat am reusi noi singuri sa mergem. Pe catarari imi dau seama ca astia sunt niste... "platisti".

Dar evident e mult mai bine cu ei decat fara.

Coborarea spre Poganesti si se incearca un atac. "O aruncam" pe Elena in fata pe coborare. Iar noi stam sa blocam tot plutonul. Ideea e ca pe urcarea de pe Poganesti putem sa o ajungem iara pe Elena, ne regrupam si plutonul e spart.

Planul e perfect. Doar ca e km 43 din 111. Nu comentez, ma conformez si blochez plutonul. Doar ca nu am comunicat intre noi si tocmai cineva din echipa evadeaza dupa Elena. Ceuasescu e acolo, probabil s-a prins de miscare si pleaca si ea.

Plan esuat.

Urcam perfect Poganestiul si ce urmeaza.

Pe coborare Elena o ajunge din nou pe Suzi. Suzi ataca pe catarari. Elena forta coborarile sa o prinda.

Ca de obicei pe coborare am ramas in spate. De acolo am auzit prima data strigatele. Se auzeau de dupa curba. Acolo era un puct de alimentare si plutonul.

Si strigate.

Si doar am sperat ca nu e asa...

Elena era pe jos in mijlocul soselei si urla de durere. Tibia ii arata nasol. Avea o galma de parea ca osul sta sa iasa prim piele.

Si singurul gand care mi-a trecut prin cap a fost: "Na, ca s-au dus distractiile Hoianrilor daca e rupta tibia."

Dan si cu  mine strigam la ea sa nu se miste

Se ridica cumva de jos urland de durere.  Calca pe el. Hmmmm....deci nu e rupt.

A doua idee a fost: "Na, ca s-a dus dracului plutonul. Am mierlit-o!"

Elena vrea sa-l omoare pe cel care a doborat-o. Si pe buna dreptate. Omul in mijlocul plutonului s-a gandit sa traga de ghidon catre punctul de alimentare. Si s-a dus dracului tot.

Am mers exceptional pana aici. Nici in cele mai frumoase vise nu ne imaginam sa scoatem asa o medie. A fost perfect. Si aveam energia necesara pentru ce urma.

Brusc am ajuns in iad.

Elena se urca greu pe bicicleta. Din cauza cazaturii au aparut crampele. Abia ne urnim din loc.

Au urmat 15km de cosmar. Crampe dupa crampe pentru Elena. Nu mai putea sa urce pe foaia mare. Moralul echipei e la pamant.

Toti stim ca mergeam perfect. Toti realizeaza ca acum e nasol.

Dureri tot mai mari pentru Elena. Se prefigureaza perspectiva abandonului.

Si nu stiu cum de numai eu stiu ca Elena e pe locul 4 aici. Stiam ca si Ceausescu si Suzi nu erau in pluton cand Elena a cazut.

Dar dupa atatia ani e greu sa mai vii la Elena cu textele din tinerete. Au trecut anii, incurajarile din perioada de inceput nu mai functioneaza in fata experientei si pragmatismului. Asa ca tac. Toti tacem.

Ca un cortegiu funerar inaintam tacuti si incet prin canicula.

Primul declick a fost dupa Fardea cand ne-a ajuns Ceausescu. Si a trecut de noi ca trenul. Meci pierdut.

Al doilea declick a fost cel in care ne-a ajuns Suzi din spate.

Si de aici am revenit in concurs. Elena s-a trezit si a revenit in cursa.

Clar au fost dureri infernale (trebuia sa fi vazut cum aratau galmele de pe tibie din cauza contractiilor musculare). Dar dupa ce ne-a ajuns Suzi am revenit psihic in concurs.

Si a urmat o catarare buna urmata de o coborare perfecta pana in Nadrag.

Mai 35km.

Pana aici eu n-am facut nimic. Am stat la cutie, am schimbat bidoane cu apa. Dar am stat. Si Bitza si Almajan au sesizat cumva asta si ma incurajau.

De aici de la intersectie trebuie sa pun si eu pedala. E portiunea pentru care ma pastrasem.

Am lucrat aici cu Bitza alaturi, am lucrat cu Dan. Ne-a ajutat Almajan. Lucrurile stau diametral opus acuma fata de prima jumatate. Noi suntem motorul unui pluton care pe masura ce inaintam se tot ingroasa. Nu ma deranjeaza. Acuma scopul e doar sa o impingem pe Elena cat mai in fata. Acuma trebuie sa dam totul.

Elena e din nou la potential maxim. Reuseste sa tina ritmul nostru pe plat. Pe cele cateva catarari nu pierde timp.

Doar Suzi e cu noi. Suzi e o buna prietena. Si Justin. Nu am considerat o secunda ca au fost capuse. Au facut ceea ce absolut orice ciclist inteligent ar fi facut in locul lor: s-au tinut lipiti de noi.

A fost chiar placut sa pedalam alaturi de ei. Si Suzi are marele merit de a o fi trezit pe Elena la realitate pe urcarea dinspre Nadrag si de a o re-aduce in cursa.

Consider ca mi-am facut datoria si las pedala moale cu 500m inainte de finish.

Elena termina pe 6 la general.

Au fost doua jumatati complet distincte: prima in care am zburat, am dansat, am fost zei. A doua in care am fost aruncati in iad, ne-am deprimat,dar am avut puterea sa iesim de-acolo. Am fost din nou o echipa. Multumim prieteni.

Felicitari Elena!

Doar MTB

Data:19.08.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Folosirea superlativelor in general aduce mai multi cititori. In cautarea grandiosului, a epicului, a senzationalului recurgi la augmentative.

Dar....chiar nu ma pot abtine. A fost o tura de vis! A fost...TURA!

Multi ma intreaba de ce organziez 2BE. Hai s-o zicem pe aia dreapta: aia nu e organizare. Eu va gasesc niste trasee, le incerc, ma dau pe ele. Si chiar vreau sa va dati si voi pe-acolo ca e fain. Restul sunt mici detalii organizatorice care chiar nu imi mananca din timp si care deocamdata imi fac placere.

De-a lungul ultimelor luni am facut niste ture efectiv superbe in zona. De la zapada am trecut la noroi, la primavara cu verdele aprins si la canicula din mijlocul verii. Am gasit numeroase variante. Am fost in locuri superbe.

Si mai ales am avut o companie de invidiat.

Traseul pe care l-am gandit de acasa presupune 2 portiuni noi: o alta varianta de acces catre Cuntu si mai ales strabatarea unei portiuni din creasta Tarcu.

Si azi avem parte de o noutate: Adi din Maru. Un baiat pe care l-am mai vazut acuma cativa ani si care a vrut sa vina cu noi.

Aventura buna se cunoaste de dimineata. Daca ieri am stricat bicicleta, azi ma chinui sa rup masina in 2. Nu va duceti cu masina catre Plopu! Punct. In conditiile in care pentru mine masina reprezinta doar modul de a ajunge din A in B. Daca mai si tineit la ea...

Pana la urma am parcat intr-un salas. M-am uitat tamp sub masina - nu atarna si nu curgea nimic - mare inventie scutul din otel de la Galati...

Mai tarziu decat planificasem pornim la drum. Pe scurt: asta e cel mai prost "drum de apropiere" pe care am mers pana acuma.

In scurt timp trecem la balaceala. Ne bazam ca au anuntat cod de canicula, deci ne vom usca repede.

Drumul asta chiar e prost. De fapt numai cu imaginatie il poti numi drum.

Stii...eu cred in chestia aia de-i zici soarta. Asta o cam enerveaza pe Elena si pe restul. Adica  ma las ghidat de "vocea interioara". Sau de instincte. Cu siguranta nu de ceea ce cei din jur numesc ratiune.

Si acuma vocile mi-au zis asa: gaseste 4 (patru) variante de retragere. Nu una, patru. In conditiile in care de obicei nu ma obosesc sa ma uit pe harta inainte de tura. Acuma vocile au zis sa gasesc variante multiple...

Deja mi-e clar ca varianta 4 pica din lipsa de timp.

Totusi, vocile au fost amutite de canicula. Si desi vedeam ca ma indepartez de track-ul desenat de acasa, am insistat.

Si am ajuns aici. Aventrua cere si carry bike. Daca la pachet vine si un rau atunci e si mai bine. Am impins suficient de mult ca sa imi treaca pofta de impins.

Epuizati si rupti pe picioare de campul de rugi prin care am trecut, am iesit in creasta si ne-am intersectat cu traseul de la 2BE.

Am invatat repede ca la ture de genul asta trebuie mancare adevarata, nu prostii. Asa ca avem cu noi sandwich-uri serioase si numeroase.

De aici drumul ne e cunoscut pana pe Tarcu - e comun cu traseul de la 2BE. Doar ca avem o mare surpriza. Ceva pare sa fii rascolit tot drumul. Portiuni care acuma doua saptamani erau ciclabile acuma au devenit dificile si la push bike.

Sus in Cuntu ne intalnim cu Otilia si Calin. Prieteni buni care ne intampina regeste. Si care rezolva misterul: 55l/mp in decurs de doar 2 ore au dus la remodelarea peisajului. Calin zice sa stam linistiti ca in urmatoarele 2 luni drumul se va "aseza". Sper...

De la Cuntu schimbam echipa: Adi ramane aici si in locul lui vine cu noi Calin. Puterea exemplului este impresionanta. Am facut de atatea ori urcarea asta ca stiam exact unde si cat imping la ea. Calin insa nu are in vocabular expresia "push-bike". Asa ca luandu-ne dupa el, am urcat pe biciclete mult mai mult decat banuiam.

Push nu stie sa faca, insa ce frumos o cara!

Momaia lui Vali. Punct de referinta pe traseu. Si locul de unde ne putem pune din nou in sa.

Am urcat greu, am urcat mult, am luptat cu panta. Chiar daca aici canicula e doar o amintire indepartata, totusi e mai cald decat de obicei si partea de inceput a turei si-a luat tributul.

Am intalnit si turisti - un aspect atat de rar in zonele pe unde mergem noi cu bicicletele... Pe drumul rascolit de ape ne croim calea catre Statia Meteo de la Tarcu.

Sus pe Tarcu o sa aveti punct de alimentare. Inca nu stiu cu ce, dar cineva o sa fie acolo. Si nu numai cainele ala.

Ne despartim de Calin si de aici plecam mai departe  - inca o bucata pe traseul de la 2BE. Suntem urmariti deja de norii negri si ameintatori. Stim ca va veni ploaia.

Partea asta din Tarcu si Godeanu mi s-a parut tot timpul un munte aparte. La limita misticului. Reuseste sa trezeasca, cel putin in mine, frici ancestrale. Aici e cel mai aproape loc de ce as defini "liniste absoluta". Atata liniste si atat gol si spatiu, ca te faci mic. Si muntii astia mari din jur incep sa te apese. Si iti dai seama ca nu ai unde sa te faci mic si sa te ascunzi. Fiindca aici chiar e...nimic.

Lasam la o parte traseul cunoscut si intram pe partea noua. Aici deja e clar ca vom folosi prima din cele 4 retrageri.

Muntele asta iti exacerbeaxa si frica. E.. greu de explicat. Variantele pe care le avem in fata sunt asa: fulgerati in creasta sau luati de viitura pe vai.

Mai avem 12km de creasta pana la ce am desenat pe calculator. Nu am mai fost de mult pe aici. De ani buni de zile. Am uitat ca de fapt pe aici mai si urci.

Kilometrii trec foarte incet si aceeasi senzatie acuta de...frica. Aici ma simt complet descoperit. E o imensitate fara nimic. Si ploaia vine repede dupa noi...

Varfurile se succed rapid. Avem parte aici de imparatia single trail-ului. De zone in care dipsare orice urma de poteca si urmam doar linia crestei.

Incet, parca prea incet pentru dusmanul neidentificat care mi se pare ca ma urmareste, ajungem deasupra Mlacilor. Alt punct de referinta in zona.

Aici ne intalnim cu ceea ce banuiam de acasa: vestitele armate din Tarcu si Godeanu intruchipate in turmele de oi si cainii lor.

Peste tot pe unde mergem ne intersectam cu ei. Fagaras, Bucegi, Retezat, Apuseni. Peste tot ii tratez cu dispret si indiferenta. Cu scarba si sictir.

Exista un singur loc in care mi-e frica de ei: aici. Astia nu sunt caini. Sunt monstrii. Mananca Saint Bernard-ul la micul dejun. Nu e unul. Sunt vreo zece pe turma. Si apropo, turmele de aici se numara in mii de oi. Nu o suta, doua sute. O mie, doua mii...

Si toata oala asta uriasa care formeaza bazinul superior al Raului Ses si legatura dintre Tarcu si Godeanu e imparatia lor.

Cu primul cioban Elena alege varianta sa se certe. Asta dupa ce era sa ii decapiteze un caine cu bicicleta. Scapam de prima turma. Stim ca vor urma altele...

Forta noastra a stat tot timpul in echipa. Tot ce am reusit, am reusit fiindca am format o echipa. Pentru unii e un concept perimat. Pentru noi e un mod de viata.

Elena a urcat incredibil. A fost pana acuma un an incredibil pentru ea. A crescut enorm. Dar aici am preferat sa o ajut deoarece e de dorit sa isi pastreze energia sa mai pedaleze unde se mai poate pedala.

Varful asta are diferite denumiri: alea ciobanesti, alea de pe harta lui Carol, aia de pe harta mea de GPS. Mie imi convine ultima: Coconasul.

Pare imens. Suntem deja obositi, suntem urmariti de ploaie. Si Coconasul nu se mai termina.

Urcam. Si coboram. Si iara urcam. Din nimic catre nimic.

Si uneori mai exersam un pic.

In fata apare un vechi prieten. Varful Olanelor - alt punct important in geografia locului. Alte amintiri care imi revin: liceu, o gasca faina de prieteni, inceputul ratacirilor. Sau cu Ana si Elena acuma un an. Un varf retras care se incadreaza perfect in peisaj. Nu are nimic.

Si aici il vedem: drumul salvator. E exact acolo unde l-am desenat de acasa. Zeul Google, ochiul care vede tot, a surpsins perfect realitatea - apropo  hartile din zona de pe Google Earth sunt din 2015.

Mai luptam cu o turma de caini, mai pedalam aiurea pe un tapsan, mai impingem putin la biciclete si dam de drum.

A urmat o coborare de 1200m din "absolut nimicul" inapoi in diversitatea padurii, vuietul apelor, caldura si culoarea din vale.

Un drum banal. Am coborat bine azi, am fost in priza, am coborat tehnic. E un cacat de forestier fara absolut nimic pe el. Nici macar cu panta.

Eu visez si cu ochii deschisi. Un moment de neatentie - habar n-am ce s-a intamplat. In urmatorul moment eram gramada pe jos si o durere cumplita m-a cuprins.

O aud pe Elena cum striga de spaima. Vad doar negru de durere si incep sa alerg haotic in cerc. Am scapat pana la urma doar cu tencuiala luata. Multa tencuiala luata.

E deja tarziu. Durerea m-a obosit si mai mult. Nu mai putem termina tura asa cum planuisem initial - ar mai urma o portiune buna de explorare.

Elena alege decizia inteleapta - vom ocoli 25km pe sosea si drumuri forestiere pentru a ajunge inapoi la masina.

Terminam TURA. Un prieten bun zicea: "Eu sunt la varsta la care creez amintiri si nu la varsta cand traiesc din ele". Si noi azi am creeat niste amintiri superbe.

Ca de fiecare data in aceste momente ma simt privilegiat ca pot sa impart aceste ture cu Elena.

Exista o perioada cand tura ar fi si mai de efect: octombrie. Atunci dispare de acolo orice suflare. Cainii sunt jos in vale, pasarile sunt deja plecate. Frigul incepe sa muste. Atunci, acolo, nimicul devine stapan suprem.

Probabil ca in octombrie ne vom intoarce sa terminam tura: vreau sa ajung pana la retragerea 4...

2BE - ziua 2

Data: 18.07.15
Participanti: Alex, Bogdan
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Sambata e dedicata muncii: marcare pe traseul de la 2BE de a doua zi. Plus ca inca nu l-am legat cap coada.

A fost un week-end interesant: oameni noi ni s-au alaturat in ture. Sambata a fost Bogdan din Caransebes.

Elena cu Ana au zi de odihna: merg la 3 Ape sa se scalde. Pana la urma au ajuns de fapt la Valiug, tot la scaldat.

Bogdan cu mine plecam din Slatina Timis pe traseul de la 2BE.

Contrar opiniei lui Bogdan, s-a mers destul de bine. De marcat am marcat destul de rar, desi eram baricadat cu tuburile de spray. Nu o sa renunt la ideea de a avea GPS obligatoriu la concurs, desi traseul de a 2-a zi ar putea fi marcat destul de bine.

Plus ca nu consider ca merita sa mazgalesti toti copacii doar ca vrei tu sa faci concurs...

In the jungle, the mighty jungle...

Multe detalii despre traseu nu va dau. Track-ul se gaseste pe site-ul concursului.

Se urca sustinut de la start, la inceput pe un forestier larg, dupa aceea drumul se ingusteaza si devine si mai accentuata urcarea.

I drumul spre lacul de la 3 Ape exista o singura stana cu niste caini apatici - deci daca scapati cu viata in prima zi, aici nu o sa mai aveti probleme.

Cu orientarea este o singura zona delicata. Aici. Motiv pentru care am pus mai multe buline roz.

Garana si Brebu Nou vazute de sus.

Urmarind GPS-ul (aici o sa fie mai greu de marcat fiind doar iarba) ajungeti pe malul lacului de la 3 Ape.

Tot aici s-a mai dus dracului o componenta din bicicleta - schimbatorul fata. Adevaru-i ca asta inca nu se stricase. Singura reactie pe care am avut-o a fost sa invetariez repede de unde comand unul nou. Si evident, sa-l sun pe Mircea...

Drumul continua pe un forestier cale de cativa km buni. Doua schimbari bruste de directie, marcate de data asta, ne conduc catre vf. Semenic. Relativ la chestia cu marcatul - dupa ce o sa vedeti pe GPS ca se schimba directia si dupa ce voi chiar o sa schimbati directia - o sa apara  si marcajele de confirmare. Adica nu aveti marcaje de ghidaj inainte de intersectii.

Am aplicat principiul acesta cam la toate intersectiile, chiar daca este atipic. Daca cumva vor exista si alte editii in anii urmatori, poate o sa si marchez traseul. Sau poate nu.

Pentru mine a existat o singura zona unde a trebuit sa ma dau jos de pe bicicleta: asta din poza. Oricum e asa de scurta ca o sa si uitati.

Si de aici ajungeti sus pe varful Semenic - aceasta groteasca imagine de statiune montana care completeaza panoplia aberatiilor, alaturi de suratele lui Muntele Mic, Straja, Ranca...

Si de aici vin 10km de padure. De fapt ziua 2 este ziua padurilor. 10km pe care se pierd doar 100m diferenta de nivel. Mie mi se pare cea mai grea parte a turei - pshihologic vorbind. E ca in filmele alea de groaza in care incerci sa fugi de un pericol si oricat te-ai grabi, tot incet mergi. Si de fapt degeaba fugi, ca tot nu scapi.

Asa si cu padurea asta.

Partea buna fata de tura precedenta pe aici, e ca am observat ca de fapt aproape toae drumurile sunt paralele. Aproape... Asa ca uitati-va totusi din cand in cand pe GPS.

Si am ajuns si la rulota lui Carol. Aici se coteste brusc la 90 de grade si cel putin eu intru pe o portiune relativ noua de traseu. Am scurtat tura fata de varianta initiala cu 10km si 500m diferenta de nivel.

Drumeagul da la un moment dat in chestia asta: am inteles ca e un drum ce vine din vale si ar fi trebuit sa se termine la 3Ape. Deocamdata, din fericire, lucrarile sunt sistate.

Dupa vreo 3km pe autostrada asta, se ajunge la partea de traseu care mie mi-a placut cel mai mult: o poteca super rapida prin padure. E foarte faina, asta o sa va placa mult.

Inapoi la 3 Ape. Si de aici se continua prin satul Brebu Nou. Asta e o particularitate a concursului : in 2 zile, 150km si 6000m diferenta de nivel, veti avea parte de vreo 500m de asfalt si un singur sat. Asta.

Se poate usor evita si Brebu Nou, dar o lasam pe anul viitor.

In Brebu Nou se schimba asa de brusc directia ca mi-e clar ca acolo trebuie sa avem un om care sa va dirijeze.

Si incepe coborarea catre finish. Cu o urcare destul de lunga si sustinuta. Urmata de un traseu valonat pe care mi-am dat seama ca v-am mintit si mai sunt vreo 2 portiuni de push bike.

Aici chiar aveti nevoie de GPS. Pe bune.

Canicula m-a lovit. De fapt nu canicula - pe asta o iubesc. Prostia de a nu alimenta la timp cu apa. Simt cum deshidratarea mananca muschii si lasa loc crampelor. Si chiar am nevoie de picioare pentru a doua zi.

Traseul e placut. Dupa cele vreo trei varfuri de urcat urmeaza doar coborare pana la final.

Cam asta e ziua a 2-a. de la 2BE.

Cum sa o caracterizez... Nu este sub turele lungi de la alte concursuri. De fapt cei care au fost pe vremuri la faimoasele concursuri organizate de Bike Attack au plecat tot timpul incantati de peisaj. Si tura asta e de fapt o combinatie intre traseele folosite de baieti in trecut - nu aduc nici o noutatate.

Pe site o sa apara in curand track-ul "periat".  O tura frumoasa, un final bun pentru 2BE.

Triada

Data: 11.07.15-12.07.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Arena Platos
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Blog-uri despre concursuri n-am mai scris de mult. Mai nou nici la concursuri nu mai prea mergem, exceptie facand cele la care traseul " ne spune ceva".

Paltinis MTB Project sau cum s-o fi chemand evenimentul ala (Paltinis Stage Race, etapa a 2-a din Triada) a fost o exceptie.

Planuisem de mult sa mergem la el si am gasit in ultimul moment si "bona" pentru Ana in persoana lui mamaie.

Asa ca in formatie completa, plecam spre Sibiu. Speram sa apucam sa dam o tura pe traseu vineri seara. Nu a fost sa fie asa - mai avem de injurat putin pana cand legam Timisoara de Sibiu pe autostrada.

Vineri seara nu am mai apucat sa facem nimic - am amanat tura de recunoastere pentru sambata dimineata.

E vorba de 2 zile consecutive de concurs: prima zi un concurs de XC0 pe un traseu complet nou, a doua zi, o etapa de XCP.

E diametral opus fata de ceea ce facem noi de obicei. Adica concursuri lungi, mioritice, de anduranta.

Dimineata pe racoare suntem pregatiti sa incercam traseul.

A fost un soc total.

In timp ce noi urcam molcom pe forestiere si pe tapsane innierbate, un sport paralel se pare ca s-a dezvoltat. De departe cel mai tehnic traseu pe care am fost vreodata.

Elena a picat destul de urat in "rock garden" la antrenament. Ne-a trebuit mult curaj ca sa ne dam drumul pe rampa amenajata. Am derapat alergand pe langa biciclete pe radacini.

Cu mult peste ceea ce stim noi sa facem.

Cu coada intre picioare terminam tura de recunoastere. Aici e cu totul altceva, un cu totul alt nivel.

Stii... e interesant - zici initial ca e alt sport. Ca asta e pentru pustani, ca nu e MTB "adevarat". Ca astia de aici sigur nu biruie pe maratoane. Aberatii. Astia de aici sunt varful si in maratoane. Diferenta e ca ei au ceva in plus fata de noi: tehnica.

Cuminti ne punem la start. Eu cu scopul declarat sa termin cursa intr-o bucata si sa incerc sa ma dau cat mai mult pe bicicleta.

Elena cu scopul de a supravietui.

Traseul mi s-a parut superb. Impecabil organizat si gandit. Repet, nu am mai fost pe asa ceva. Nu am decat superlative legate de traseu.

Au fost 3 ture unde am stat cu inima in gat. Unde am ajuns sa ma dau pe bicicleta prin zone pe unde n-as avea tupeul sa merg pe jos. Zone unde am alergat pe langa ea in ritmul celor care coborau pe ele.

Am bagat adrenalina in vena pentru o buna bucata de timp. Startul l-am luat suficient de bine, am trecut frumos de primul "gat" si timp de 2 ture jumatate nu m-a deranjat nimeni, nu a fost inghesuiala.

3 ture de forta, de adrenalina, de nebunie, de pedalat la limita. Superb!

Am terminat fara incidente si sper eu "cu niste ture mai destept".

Elena a supravietuit si ea. Ba chiar s-a clasat pe locul 3 general feminin, intr-o companie selecta.

A urmat berea, multa bere. Si dupa aceea tura de la elite. Uite, ca sa va faceti o idee (vaga) despre cum arata traseul:

Seara familia s-a inmultit: a venit si Dani si Marian.

Elena a facut o cursa foarte buna in prima zi si e montata pentru ceea ce urmeaza. La ea totul se rezuma la motivatie: cand are motivatie, merge foarte bine. Iar aici are destule surse care sa o impulsioneze.

Traseul de XCP s-ar zice din nou ca nu e pentru noi: 30km. Adica, sincer, eu dupa 30km elimin berea de am baut-o seara si incep sa pedalez.

Pe scurt, daca prima zi a fost : "Woooooow", pentru asta nu am cuvinte.

Mie mi s-a parut traseul aproape perfect. As fi pus mai multe catarari si mai grele. Dar per total a fost un traseu superb.

Cel putin pe asta am reusit sa stau integral pe bicicleta. S-a simtit si diferenta fata de ziua de ieri: pe masura ce urcarile deveneau mai lungi de 50m liniar incepea un pic sa se schimbe treaba, aveam si eu o mica sansa de a avansa in clasament.

Am mers perfect la deal, dezastrous la vale comparativ cu esalonul in care ma invarteam. Nu m-am suparat, nu m-am intaratat - o fractura pe sezon e suficienta.

Am incercat din nou sa cobor cat mai bine si sa invat. "Rock garden-ul" natural de sus din platou a fost incredibil.

Am terminat cu bine si a 2-a etapa. Elena a mers "ceas". 3 pe etapa, 3 in clasamentul general. Si ecartul incepe sa "scada".

Mi-e clar acuma la final ca daca reusesc la Gilau sa urc ca in aceste 2 zile, am sanse reale pentru ceea ce mi-am propus. Gilau e un concurs "prostesc": urcari interminabile, coborari total atehnice. Adica cam ceea ce stiu si eu sa fac.

Urmeaza saptamani interesante - fiecare cu planurile lui. Elena a dezvoltat o obsesie cu concursul de sosea de la Max Ausnit (obsesie la care trebuie sa fiu si eu partas se pare).

Iar pentru mine... am o  gramada de planuri: Everesting, TATF, maracarea de la 2BE.

Si mai urmeaza 3 saptamani de Dolomiti, de Alpi, de cabanute cochete, de stat la peste 2500m. De dus Ana la muntii mari si frumosi.

Si dupa aia Gilau...

Ba, fain a putut sa fie!!!!!!! Ai, ca si acuma imi tataie curul cand ma gandesc la traseele din week-end!

Simplu

Data: 05.07.2015
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Tarcu
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Tura aceasta credeam ca o sa fie un promo pentru 2Be, o reclama, o chemare la inscrieri. Elena vroia si ea neaparat sa faca o data tura.

A iesit cu totul altceva. Rapid, tura "s-a catarat" in topul personal pana pe primul loc. A surclasat turele de octombrie, a calcat in picioare peregrinarile din Almaj si Locvei. A dat de pamant cu turele din Alpi.

A fost despre MTB, despre prietenie, despre placerea de a impartasi aceeasi pasiune. Despre efort fizic, despre peisaje de vis, despre bucuria de a fi impreuna acolo.

Tura e lunga. Si foarte grea. Am mai spus-o si o repet. In conditii de vreme nasoala se transforma in tura de supravietuire. Pe vreme buna o sa stoarca fiecare picatura de energie din concurenti.

E vital sa fim devreme la punctul de strat. Asa ca plecam de cu seara din Timisoara.

Noaptea o petrecem langa masina, sub luna plina, in cantecul greierilor. Si a TIR-urilor care treceau pe langa noi.

De mult n-am mai dormit asa - un bun reminder pentru concediul ce se apropie.

La 4.30 ne trezim. Si la 5.30 suntem gata de plecare. La concurs, o sa plecati la 6.00, pe intuneric. Majoritatea o sa ajungeti la final tot pe intuneric - asa ca frontala este parte din echipamentul obligatoriu.

Am luat cu mine 2 tuburi de sray pentru a marca traseul. Pe 80km de traseu am pus cateva marcaje. Minim. De baza ramane in continuare GPS-ul.

Drumul urca inca de la start. Dupa o incalzire de 4km, urcarea devine din ce in ce mai sustinuta. Castigam repede altitudine - in spate se vede valea Timisului de unde am pornit.

Daca nu te incorzi ca berbecul de la start, traseul este in general ciclabil. Iesirea in culmea Pleasa este precedata de o urcare superba pe o poteca ingusta.

Sus pe culme. Mai avem cateva varfuri si suntem sus pe Pleasa. Aici a cedat tubeless-ul. Oricum nu am mare incredere in sistem. Asa ca am si o camera tot timpul la mine, camera pe care am pus-o in cauciucul plin cu laptisor.

Elena a prins o zi buna. Efectiv i-a facut placere tura. Iar mie mi-a facut o placere deosebita sa merg cu ea.

Cuntu - punct de alimentare. Am mancat mult in tura aceasta. Am mancat tot, cuminti. Am avut sandwich-uri, batoane, energizante. Le-am consumat pe toate.

Cuntu este si primul timp intermediar. Gasirea timpilor intermediari a fost alt obiectiv a turei.

O sa fie sfarsit de septembrie, noaptea o sa vina repede. E foarte riscant sa te prinda noaptea pe orice portiune a traseului.

Noi am facut pana aici 4 ore, mergand undeva la 70% din potential.

Timpul limita la concurs pentru Cuntu este 4.5h de la start. 

O parte din concurenti NU o sa se incadreze in acest timp. Pentru siguranta lor, o sa fie indrumati sa se intoarca.

Portiunea care ne-a ridicat cele mai multe semne de intrebare a fost Cuntu-Tarcu. Este vorba de o diferenta de nivel de 800m  care e problematic daca poate fi facuta pe bicicleta. Iar ideea de a impinge 2 ore troaca la deal nu cred ca e pe gustul multora.

La final pot spune ca 2BE are portiuni de push bike in limitele bunului simt si comparativ cu alte concursuri. Cu siguranta nu mult mai mult.

Totusi trebuie retinut ca noi nu am tras, am ajuns odihniti in Cuntu si am plecat de acolo abia incalziti. Daca pana in Cuntu va rupeti, sansele de a mai sta dupa aceea pe bicicleta sunt spre 0.

In al doilea rand nu as lua-o pe Elena ca etalon. Daca prinde o zi buna, daca are chef, e in stare sa catere pe urcarile tehnice si abrupte suficient de bine ca... sa zicem ca n-as merge pe principiul "daca o fata poate, pot si eu".

Ultimele portiuni catre Sadovanu. Tine de fiecare, cum va faceti viata - daca nu va incrancenati eu zic ca peste 95% din traseul de la 2BE e ciclabil. Daca urcati ca "dementii" pana in Cuntu s-ar putea sa injurati cap-coada tot traseul.

Dar inevitabil o sa fie si portiuni din acestea....

De pe Sadovanu pana pe varf mai sunt 300m. Perfect ciclabili.

Tarcu - 2190m - punctul de maxima altitudine din tura.

La cabana meteo o sa fie punct de alimentare. O sa incercam sa alimentam cat mai bine punctele. Voi platiti o taxa. Din asta o parte se duce in premii. Alta parte se duce in punctele de alimentare.

Sponsori nu avem si nici nu o sa avem. Ca nu am timp sa caut.

Urmeaza portiunea de creasta. Si din Cuntu pana aici am fost in golul alpin, iar de aici se merge matematic pe linia crestei.

Singurul lucru pe care  mi-l doresc si vi-l doresc e sa fie vremea buna la concurs. Peisajul e magnific, esti doar tu si muntii cat vezi cu ochii.

Drumul e destul de usor de urmarit. S-a ajuns cu masinile de teren pana aici iar in urma au ramas urmele de roti.

Acuma 4 ani cand am facut prima data portiunea aceasta pe bike, aici nu era nici o urma. Era aproape imposibil sa stai in sa peste smocurile de iarba. Acuma 4 ani era asa cum era normal sa fie...

Portiunea de creasta este formata dintr-o succesiune de urcusuri abrupte si coborari line. In departare se vede Tarcu.

Probabil portiunea cea mai delicata a traseului - se paraseste "drumul", se traverseaza paraul si se intra pe un single trail. Pe toata aceasta portiune GPS-ul este vital.

Desktop.

Single trail-ul de care va ziceam.

E o portiune destul de lunga, unde va puteti testa abilitatile tehnice. Elena chiar a prins o zi buna - s-a bucurat de fiecare portiune de pe traseu.

In  fata se vede interminabila urcare spre Matania - un nume cum nu se poate mai potrivit. Single track-ul este parte din traseul turistic de creasta macat (pe alocuri) cu dunga rosie. Dupa saua din fata drumul redevine....de parcurs si pentru masini asa ca sansele de a va rataci scad drastic.

Finalul urcarii pe Matania. Pana aici am stat constant la peste 2000m. Tot echipamentul obligatoriu prezentat in regulament va fi verificat la start. Absenta unuia si a oricarui articol duce la descalificare. Daca trebuie sa justific de ce, poate nu ar trebui sa veniti la concurs.

Noi am marcat partial traseul. O sa avem suportul baietilor de la Regiment 13 care ne vor ajuta la marcaj inainte de concurs.

Matania - "calvarul" a luat sfarsit. Urmeaza 4km de creasta in general in coborare usoara, cat sa se mai relaxeze picioarele. Ca idee de ce zic ca trebuie GPS, desi am facut de cateva ori traseul, am reusit sa ratez intersectia de pe Matania. Si asta pe vreme perfecta si vizibilitate maxima.

Si inevitabil mai trebuie sa si coboram.  Coborarea o sa fie pe masura catararilor de pana acuma: in cap.

Ne luam la revedere de la peisajele de vis din golul alpin si ne reintoarcem in paduri.

Probabil unii concurenti o sa biruie aici pe bicicleta. Sunt vreo 400m liniari de asa ceva.

Dupa ce biruim bolovanii si dam in vale, dupa ce scapam de cei 4km de drum vesnic ud cu pietre alunecoase, intram pe singura portiune de pe traseu pe care poti sa te odihnesti: urcarea de 400m care ne scoate in saua Jigorea.

O urcare lejera, unde poti sa relaxezi in sfarsit picioarele. Jigorea este al doilea timp intermediar.

In Jigorea timpul limita este de 10h de la start.

Noi am facut pana aici 8.5h, in conditiile in care pauzele de poze, admirat peisajul si mancat s-au inmultit. Dar pana pe Tracu am urcat aproape exclusiv pe biciclete...

Poiana Seroni - pe fundal se vede varful Tarcu unde am fost cu cateva ore inainte.

Ajungem pentru a doua oara in Cuntu. De acuma viata e relativ simpla. Mai sunt totusi vreo 4 catarari din care prima destul de serioasa.

Dar trend-ul general de acuma pana la final e de coborare.

Lumina dupa amiezii ajuta mult la atmosfera. Stim ca tura e aproape gata, nu facem decat sa ne bucuram.

La izvor. Aici chiar ca s-a terminat cu urcusurile. Cel putin pana jos in satul Varciorova vom avea doar coborare. Vreo 8km.

O coborare rapida ne duce jos. Totusi e important ca aici sa nu va prinda intunericul, deoarece drumul asta e pe alocuri strabatut de santuri adanci. Acesta e si motivul timpului limita din Jigorea.

In spate se vede Varciorova. Traseul are o particularitate: nu trece prin nici o localitate. Chiar inainte de a intra in sat, o cotim la stanga si... iara urcam. Putin, prin livezile oamenilor, dar urcam.

Si mai are una: are doar 500m de asfalt. si aia sunt de fapt "sprint-ul de final". In rest sunteti doar pe off road, singuri.

Dupa 12.5h de la start am ajuns la finish in satul Ilova. Ultima portiune  - intre Varciorova si Ilova e peste "tarnitele oamenilor". Aici e bine sa va mai functioneze GPS-ul.

A fost...acea tura. Aia de care iti amintesti pentru totdeauna. Alaturi de Elena am bantuit pin munti, am facut impreuna ce ne place cel mai mult. Si putini pot zice ca pot impartasi pasiunile cu jumatatea lor. Sunt norocos.