Data:19.08.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Folosirea superlativelor in general aduce mai multi cititori. In cautarea grandiosului, a epicului, a senzationalului recurgi la augmentative.
Dar....chiar nu ma pot abtine. A fost o tura de vis! A fost...TURA!
Multi ma intreaba de ce organziez 2BE. Hai s-o zicem pe aia dreapta: aia nu e organizare. Eu va gasesc niste trasee, le incerc, ma dau pe ele. Si chiar vreau sa va dati si voi pe-acolo ca e fain. Restul sunt mici detalii organizatorice care chiar nu imi mananca din timp si care deocamdata imi fac placere.
De-a lungul ultimelor luni am facut niste ture efectiv superbe in zona. De la zapada am trecut la noroi, la primavara cu verdele aprins si la canicula din mijlocul verii. Am gasit numeroase variante. Am fost in locuri superbe.
Si mai ales am avut o companie de invidiat.
Traseul pe care l-am gandit de acasa presupune 2 portiuni noi: o alta varianta de acces catre Cuntu si mai ales strabatarea unei portiuni din creasta Tarcu.
Si azi avem parte de o noutate: Adi din Maru. Un baiat pe care l-am mai vazut acuma cativa ani si care a vrut sa vina cu noi.
Aventura buna se cunoaste de dimineata. Daca ieri am stricat bicicleta, azi ma chinui sa rup masina in 2. Nu va duceti cu masina catre Plopu! Punct. In conditiile in care pentru mine masina reprezinta doar modul de a ajunge din A in B. Daca mai si tineit la ea...
Pana la urma am parcat intr-un salas. M-am uitat tamp sub masina - nu atarna si nu curgea nimic - mare inventie scutul din otel de la Galati...
Mai tarziu decat planificasem pornim la drum. Pe scurt: asta e cel mai prost "drum de apropiere" pe care am mers pana acuma.
In scurt timp trecem la balaceala. Ne bazam ca au anuntat cod de canicula, deci ne vom usca repede.
Drumul asta chiar e prost. De fapt numai cu imaginatie il poti numi drum.
Stii...eu cred in chestia aia de-i zici soarta. Asta o cam enerveaza pe Elena si pe restul. Adica ma las ghidat de "vocea interioara". Sau de instincte. Cu siguranta nu de ceea ce cei din jur numesc ratiune.
Si acuma vocile mi-au zis asa: gaseste 4 (patru) variante de retragere. Nu una, patru. In conditiile in care de obicei nu ma obosesc sa ma uit pe harta inainte de tura. Acuma vocile au zis sa gasesc variante multiple...
Deja mi-e clar ca varianta 4 pica din lipsa de timp.
Totusi, vocile au fost amutite de canicula. Si desi vedeam ca ma indepartez de track-ul desenat de acasa, am insistat.
Si am ajuns aici. Aventrua cere si carry bike. Daca la pachet vine si un rau atunci e si mai bine. Am impins suficient de mult ca sa imi treaca pofta de impins.
Epuizati si rupti pe picioare de campul de rugi prin care am trecut, am iesit in creasta si ne-am intersectat cu traseul de la 2BE.
Am invatat repede ca la ture de genul asta trebuie mancare adevarata, nu prostii. Asa ca avem cu noi sandwich-uri serioase si numeroase.
De aici drumul ne e cunoscut pana pe Tarcu - e comun cu traseul de la 2BE. Doar ca avem o mare surpriza. Ceva pare sa fii rascolit tot drumul. Portiuni care acuma doua saptamani erau ciclabile acuma au devenit dificile si la push bike.
Sus in Cuntu ne intalnim cu Otilia si Calin. Prieteni buni care ne intampina regeste. Si care rezolva misterul: 55l/mp in decurs de doar 2 ore au dus la remodelarea peisajului. Calin zice sa stam linistiti ca in urmatoarele 2 luni drumul se va "aseza". Sper...
De la Cuntu schimbam echipa: Adi ramane aici si in locul lui vine cu noi Calin. Puterea exemplului este impresionanta. Am facut de atatea ori urcarea asta ca stiam exact unde si cat imping la ea. Calin insa nu are in vocabular expresia "push-bike". Asa ca luandu-ne dupa el, am urcat pe biciclete mult mai mult decat banuiam.
Push nu stie sa faca, insa ce frumos o cara!
Momaia lui Vali. Punct de referinta pe traseu. Si locul de unde ne putem pune din nou in sa.
Am urcat greu, am urcat mult, am luptat cu panta. Chiar daca aici canicula e doar o amintire indepartata, totusi e mai cald decat de obicei si partea de inceput a turei si-a luat tributul.
Am intalnit si turisti - un aspect atat de rar in zonele pe unde mergem noi cu bicicletele... Pe drumul rascolit de ape ne croim calea catre Statia Meteo de la Tarcu.
Sus pe Tarcu o sa aveti punct de alimentare. Inca nu stiu cu ce, dar cineva o sa fie acolo. Si nu numai cainele ala.
Ne despartim de Calin si de aici plecam mai departe - inca o bucata pe traseul de la 2BE. Suntem urmariti deja de norii negri si ameintatori. Stim ca va veni ploaia.
Partea asta din Tarcu si Godeanu mi s-a parut tot timpul un munte aparte. La limita misticului. Reuseste sa trezeasca, cel putin in mine, frici ancestrale. Aici e cel mai aproape loc de ce as defini "liniste absoluta". Atata liniste si atat gol si spatiu, ca te faci mic. Si muntii astia mari din jur incep sa te apese. Si iti dai seama ca nu ai unde sa te faci mic si sa te ascunzi. Fiindca aici chiar e...nimic.
Lasam la o parte traseul cunoscut si intram pe partea noua. Aici deja e clar ca vom folosi prima din cele 4 retrageri.
Muntele asta iti exacerbeaxa si frica. E.. greu de explicat. Variantele pe care le avem in fata sunt asa: fulgerati in creasta sau luati de viitura pe vai.
Mai avem 12km de creasta pana la ce am desenat pe calculator. Nu am mai fost de mult pe aici. De ani buni de zile. Am uitat ca de fapt pe aici mai si urci.
Kilometrii trec foarte incet si aceeasi senzatie acuta de...frica. Aici ma simt complet descoperit. E o imensitate fara nimic. Si ploaia vine repede dupa noi...
Varfurile se succed rapid. Avem parte aici de imparatia single trail-ului. De zone in care dipsare orice urma de poteca si urmam doar linia crestei.
Incet, parca prea incet pentru dusmanul neidentificat care mi se pare ca ma urmareste, ajungem deasupra Mlacilor. Alt punct de referinta in zona.
Aici ne intalnim cu ceea ce banuiam de acasa: vestitele armate din Tarcu si Godeanu intruchipate in turmele de oi si cainii lor.
Peste tot pe unde mergem ne intersectam cu ei. Fagaras, Bucegi, Retezat, Apuseni. Peste tot ii tratez cu dispret si indiferenta. Cu scarba si sictir.
Exista un singur loc in care mi-e frica de ei: aici. Astia nu sunt caini. Sunt monstrii. Mananca Saint Bernard-ul la micul dejun. Nu e unul. Sunt vreo zece pe turma. Si apropo, turmele de aici se numara in mii de oi. Nu o suta, doua sute. O mie, doua mii...
Si toata oala asta uriasa care formeaza bazinul superior al Raului Ses si legatura dintre Tarcu si Godeanu e imparatia lor.
Cu primul cioban Elena alege varianta sa se certe. Asta dupa ce era sa ii decapiteze un caine cu bicicleta. Scapam de prima turma. Stim ca vor urma altele...
Forta noastra a stat tot timpul in echipa. Tot ce am reusit, am reusit fiindca am format o echipa. Pentru unii e un concept perimat. Pentru noi e un mod de viata.
Elena a urcat incredibil. A fost pana acuma un an incredibil pentru ea. A crescut enorm. Dar aici am preferat sa o ajut deoarece e de dorit sa isi pastreze energia sa mai pedaleze unde se mai poate pedala.
Varful asta are diferite denumiri: alea ciobanesti, alea de pe harta lui Carol, aia de pe harta mea de GPS. Mie imi convine ultima: Coconasul.
Pare imens. Suntem deja obositi, suntem urmariti de ploaie. Si Coconasul nu se mai termina.
Urcam. Si coboram. Si iara urcam. Din nimic catre nimic.
Si uneori mai exersam un pic.
In fata apare un vechi prieten. Varful Olanelor - alt punct important in geografia locului. Alte amintiri care imi revin: liceu, o gasca faina de prieteni, inceputul ratacirilor. Sau cu Ana si Elena acuma un an. Un varf retras care se incadreaza perfect in peisaj. Nu are nimic.
Si aici il vedem: drumul salvator. E exact acolo unde l-am desenat de acasa. Zeul Google, ochiul care vede tot, a surpsins perfect realitatea - apropo hartile din zona de pe Google Earth sunt din 2015.
Mai luptam cu o turma de caini, mai pedalam aiurea pe un tapsan, mai impingem putin la biciclete si dam de drum.
A urmat o coborare de 1200m din "absolut nimicul" inapoi in diversitatea padurii, vuietul apelor, caldura si culoarea din vale.
Un drum banal. Am coborat bine azi, am fost in priza, am coborat tehnic. E un cacat de forestier fara absolut nimic pe el. Nici macar cu panta.
Eu visez si cu ochii deschisi. Un moment de neatentie - habar n-am ce s-a intamplat. In urmatorul moment eram gramada pe jos si o durere cumplita m-a cuprins.
O aud pe Elena cum striga de spaima. Vad doar negru de durere si incep sa alerg haotic in cerc. Am scapat pana la urma doar cu tencuiala luata. Multa tencuiala luata.
E deja tarziu. Durerea m-a obosit si mai mult. Nu mai putem termina tura asa cum planuisem initial - ar mai urma o portiune buna de explorare.
Elena alege decizia inteleapta - vom ocoli 25km pe sosea si drumuri forestiere pentru a ajunge inapoi la masina.
Terminam TURA. Un prieten bun zicea: "Eu sunt la varsta la care creez amintiri si nu la varsta cand traiesc din ele". Si noi azi am creeat niste amintiri superbe.
Ca de fiecare data in aceste momente ma simt privilegiat ca pot sa impart aceste ture cu Elena.
Exista o perioada cand tura ar fi si mai de efect: octombrie. Atunci dispare de acolo orice suflare. Cainii sunt jos in vale, pasarile sunt deja plecate. Frigul incepe sa muste. Atunci, acolo, nimicul devine stapan suprem.
Probabil ca in octombrie ne vom intoarce sa terminam tura: vreau sa ajung pana la retragerea 4...
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Folosirea superlativelor in general aduce mai multi cititori. In cautarea grandiosului, a epicului, a senzationalului recurgi la augmentative.
Dar....chiar nu ma pot abtine. A fost o tura de vis! A fost...TURA!
Multi ma intreaba de ce organziez 2BE. Hai s-o zicem pe aia dreapta: aia nu e organizare. Eu va gasesc niste trasee, le incerc, ma dau pe ele. Si chiar vreau sa va dati si voi pe-acolo ca e fain. Restul sunt mici detalii organizatorice care chiar nu imi mananca din timp si care deocamdata imi fac placere.
De-a lungul ultimelor luni am facut niste ture efectiv superbe in zona. De la zapada am trecut la noroi, la primavara cu verdele aprins si la canicula din mijlocul verii. Am gasit numeroase variante. Am fost in locuri superbe.
Si mai ales am avut o companie de invidiat.
Traseul pe care l-am gandit de acasa presupune 2 portiuni noi: o alta varianta de acces catre Cuntu si mai ales strabatarea unei portiuni din creasta Tarcu.
Si azi avem parte de o noutate: Adi din Maru. Un baiat pe care l-am mai vazut acuma cativa ani si care a vrut sa vina cu noi.
Aventura buna se cunoaste de dimineata. Daca ieri am stricat bicicleta, azi ma chinui sa rup masina in 2. Nu va duceti cu masina catre Plopu! Punct. In conditiile in care pentru mine masina reprezinta doar modul de a ajunge din A in B. Daca mai si tineit la ea...
Pana la urma am parcat intr-un salas. M-am uitat tamp sub masina - nu atarna si nu curgea nimic - mare inventie scutul din otel de la Galati...
Mai tarziu decat planificasem pornim la drum. Pe scurt: asta e cel mai prost "drum de apropiere" pe care am mers pana acuma.
In scurt timp trecem la balaceala. Ne bazam ca au anuntat cod de canicula, deci ne vom usca repede.
Drumul asta chiar e prost. De fapt numai cu imaginatie il poti numi drum.
Stii...eu cred in chestia aia de-i zici soarta. Asta o cam enerveaza pe Elena si pe restul. Adica ma las ghidat de "vocea interioara". Sau de instincte. Cu siguranta nu de ceea ce cei din jur numesc ratiune.
Si acuma vocile mi-au zis asa: gaseste 4 (patru) variante de retragere. Nu una, patru. In conditiile in care de obicei nu ma obosesc sa ma uit pe harta inainte de tura. Acuma vocile au zis sa gasesc variante multiple...
Deja mi-e clar ca varianta 4 pica din lipsa de timp.
Totusi, vocile au fost amutite de canicula. Si desi vedeam ca ma indepartez de track-ul desenat de acasa, am insistat.
Si am ajuns aici. Aventrua cere si carry bike. Daca la pachet vine si un rau atunci e si mai bine. Am impins suficient de mult ca sa imi treaca pofta de impins.
Epuizati si rupti pe picioare de campul de rugi prin care am trecut, am iesit in creasta si ne-am intersectat cu traseul de la 2BE.
Am invatat repede ca la ture de genul asta trebuie mancare adevarata, nu prostii. Asa ca avem cu noi sandwich-uri serioase si numeroase.
De aici drumul ne e cunoscut pana pe Tarcu - e comun cu traseul de la 2BE. Doar ca avem o mare surpriza. Ceva pare sa fii rascolit tot drumul. Portiuni care acuma doua saptamani erau ciclabile acuma au devenit dificile si la push bike.
Sus in Cuntu ne intalnim cu Otilia si Calin. Prieteni buni care ne intampina regeste. Si care rezolva misterul: 55l/mp in decurs de doar 2 ore au dus la remodelarea peisajului. Calin zice sa stam linistiti ca in urmatoarele 2 luni drumul se va "aseza". Sper...
De la Cuntu schimbam echipa: Adi ramane aici si in locul lui vine cu noi Calin. Puterea exemplului este impresionanta. Am facut de atatea ori urcarea asta ca stiam exact unde si cat imping la ea. Calin insa nu are in vocabular expresia "push-bike". Asa ca luandu-ne dupa el, am urcat pe biciclete mult mai mult decat banuiam.
Push nu stie sa faca, insa ce frumos o cara!
Momaia lui Vali. Punct de referinta pe traseu. Si locul de unde ne putem pune din nou in sa.
Am urcat greu, am urcat mult, am luptat cu panta. Chiar daca aici canicula e doar o amintire indepartata, totusi e mai cald decat de obicei si partea de inceput a turei si-a luat tributul.
Am intalnit si turisti - un aspect atat de rar in zonele pe unde mergem noi cu bicicletele... Pe drumul rascolit de ape ne croim calea catre Statia Meteo de la Tarcu.
Sus pe Tarcu o sa aveti punct de alimentare. Inca nu stiu cu ce, dar cineva o sa fie acolo. Si nu numai cainele ala.
Ne despartim de Calin si de aici plecam mai departe - inca o bucata pe traseul de la 2BE. Suntem urmariti deja de norii negri si ameintatori. Stim ca va veni ploaia.
Partea asta din Tarcu si Godeanu mi s-a parut tot timpul un munte aparte. La limita misticului. Reuseste sa trezeasca, cel putin in mine, frici ancestrale. Aici e cel mai aproape loc de ce as defini "liniste absoluta". Atata liniste si atat gol si spatiu, ca te faci mic. Si muntii astia mari din jur incep sa te apese. Si iti dai seama ca nu ai unde sa te faci mic si sa te ascunzi. Fiindca aici chiar e...nimic.
Lasam la o parte traseul cunoscut si intram pe partea noua. Aici deja e clar ca vom folosi prima din cele 4 retrageri.
Muntele asta iti exacerbeaxa si frica. E.. greu de explicat. Variantele pe care le avem in fata sunt asa: fulgerati in creasta sau luati de viitura pe vai.
Mai avem 12km de creasta pana la ce am desenat pe calculator. Nu am mai fost de mult pe aici. De ani buni de zile. Am uitat ca de fapt pe aici mai si urci.
Kilometrii trec foarte incet si aceeasi senzatie acuta de...frica. Aici ma simt complet descoperit. E o imensitate fara nimic. Si ploaia vine repede dupa noi...
Varfurile se succed rapid. Avem parte aici de imparatia single trail-ului. De zone in care dipsare orice urma de poteca si urmam doar linia crestei.
Incet, parca prea incet pentru dusmanul neidentificat care mi se pare ca ma urmareste, ajungem deasupra Mlacilor. Alt punct de referinta in zona.
Aici ne intalnim cu ceea ce banuiam de acasa: vestitele armate din Tarcu si Godeanu intruchipate in turmele de oi si cainii lor.
Peste tot pe unde mergem ne intersectam cu ei. Fagaras, Bucegi, Retezat, Apuseni. Peste tot ii tratez cu dispret si indiferenta. Cu scarba si sictir.
Exista un singur loc in care mi-e frica de ei: aici. Astia nu sunt caini. Sunt monstrii. Mananca Saint Bernard-ul la micul dejun. Nu e unul. Sunt vreo zece pe turma. Si apropo, turmele de aici se numara in mii de oi. Nu o suta, doua sute. O mie, doua mii...
Si toata oala asta uriasa care formeaza bazinul superior al Raului Ses si legatura dintre Tarcu si Godeanu e imparatia lor.
Cu primul cioban Elena alege varianta sa se certe. Asta dupa ce era sa ii decapiteze un caine cu bicicleta. Scapam de prima turma. Stim ca vor urma altele...
Elena a urcat incredibil. A fost pana acuma un an incredibil pentru ea. A crescut enorm. Dar aici am preferat sa o ajut deoarece e de dorit sa isi pastreze energia sa mai pedaleze unde se mai poate pedala.
Varful asta are diferite denumiri: alea ciobanesti, alea de pe harta lui Carol, aia de pe harta mea de GPS. Mie imi convine ultima: Coconasul.
Pare imens. Suntem deja obositi, suntem urmariti de ploaie. Si Coconasul nu se mai termina.
Urcam. Si coboram. Si iara urcam. Din nimic catre nimic.
Si uneori mai exersam un pic.
In fata apare un vechi prieten. Varful Olanelor - alt punct important in geografia locului. Alte amintiri care imi revin: liceu, o gasca faina de prieteni, inceputul ratacirilor. Sau cu Ana si Elena acuma un an. Un varf retras care se incadreaza perfect in peisaj. Nu are nimic.
Si aici il vedem: drumul salvator. E exact acolo unde l-am desenat de acasa. Zeul Google, ochiul care vede tot, a surpsins perfect realitatea - apropo hartile din zona de pe Google Earth sunt din 2015.
Mai luptam cu o turma de caini, mai pedalam aiurea pe un tapsan, mai impingem putin la biciclete si dam de drum.
A urmat o coborare de 1200m din "absolut nimicul" inapoi in diversitatea padurii, vuietul apelor, caldura si culoarea din vale.
Un drum banal. Am coborat bine azi, am fost in priza, am coborat tehnic. E un cacat de forestier fara absolut nimic pe el. Nici macar cu panta.
Eu visez si cu ochii deschisi. Un moment de neatentie - habar n-am ce s-a intamplat. In urmatorul moment eram gramada pe jos si o durere cumplita m-a cuprins.
O aud pe Elena cum striga de spaima. Vad doar negru de durere si incep sa alerg haotic in cerc. Am scapat pana la urma doar cu tencuiala luata. Multa tencuiala luata.
E deja tarziu. Durerea m-a obosit si mai mult. Nu mai putem termina tura asa cum planuisem initial - ar mai urma o portiune buna de explorare.
Elena alege decizia inteleapta - vom ocoli 25km pe sosea si drumuri forestiere pentru a ajunge inapoi la masina.
Terminam TURA. Un prieten bun zicea: "Eu sunt la varsta la care creez amintiri si nu la varsta cand traiesc din ele". Si noi azi am creeat niste amintiri superbe.
Ca de fiecare data in aceste momente ma simt privilegiat ca pot sa impart aceste ture cu Elena.
Exista o perioada cand tura ar fi si mai de efect: octombrie. Atunci dispare de acolo orice suflare. Cainii sunt jos in vale, pasarile sunt deja plecate. Frigul incepe sa muste. Atunci, acolo, nimicul devine stapan suprem.
Probabil ca in octombrie ne vom intoarce sa terminam tura: vreau sa ajung pana la retragerea 4...
Postări
2 comentarii:
Doamne, ce frumos scrii. aproape ca sunt si eu acolo cu voi, pe masura ce citesc. e mare lucru ca puteti face asemenea ture impreuna. la cat mai multe amintiri (pentru viitor)!
Trimiteți un comentariu