Ziua 6 - Tre Cime

Data: 12.08.15
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Si am ajuns si la ziua 6. Din ziua 5 pana acuma am terminat cu 2BE - a fost o experienta care cu siguranta se va repeta. Avem planuri, avem vise, avem timp, avem chef.

Dand timpul inapoi cand inca era cald si ploaia se lasa asteptata, ziua a 6-a este din nou rezervata bicicletei.

Tre Cime este simbolul Dolomitilor. In toate vederile si toate pozele apar cele 3 turnuri. Nu sunt foarte departe localizate fata de Canazei, asa ca hotaram sa mergem si noi la pomul laudat.

Pana acolo trecem prin Cortina D'Ampezzo inca o data. Inghesuiala mare aici - prin comparatie Canazei pare linistit.

Lasam masina la o intersectie si prima parte a urcarii se termina la Misurina. Eu sunt convins ca lacul acela l-au pus doar ca sa aiba in ce sa se reflecte Tre Cime si sa dea bine in poze. Cam ca si lacul de la baza Marmolada. Oricum au un numitor comun - amandoua sunt lacuri artificaiale, fara vreun scop energetic.

Urcarea a fost aglomerata chiar si pentru standardele din Dolomiti. Am picioarele inca distruse de la coborarea de pe Terassa dei Dolomiti. Pe jos abia ma misc, pe bicicleta reusesc cumva sa pedalez.

Ce se vede pe fundal nu e chiar Tre Cime - dar noi nu stiam aia inca asa ca am tot facut poze. Ana vroia musai sa intre in lac.

Lacul este si loc de promenada - ma rog, malurile lui.

Din nou la drum catre cele 3 turnuri.

Caii mici si grasi. Poneii par sa apara destul de recurent in peisajele din Alpi. Banuiesc ca au doar rol de distractie pentru copii.

Tre Cime di Lavaredo - o urcare "clasica" care apare destul de des prin Giro d'Italia. Mi-a fost greu. Si urcarea in sine ar fi fost suficient de grea si fara Ana in spate si febra musculara din gambe.

Castigam repede altitudine.

Rifugio Auronzo - capatul urcarii.

Inainte de a porni la pas, umplem bateriile.

De la refugiu vom merge pe jos pana la baza lui Tre Cime. Ana a fost greu de convins sa faca drumul asta. A fost una din zilele alea fara chef.

Drumul a fost infernal. Asa imi imaginez ca arata si pelerinajele la Mecca si Medina. O gramada de oameni inghesuiti unul in altul mergeau sa vada turnurile. Spre grotesc. Un fel de Transfagarasan in week-end in august. Cu diferenta ca lipseau gunoaiele.

Na, alea sunt de fapt Tre Cime.

Turnurile sunt ciuruite de trasee de catarare si adevarate legende ale alpinsimului s-au construit in jurul lor. La baza, o mica legenda isi incearca si ea puterile cu un tanc de piatra.

A fost partea din zi care Anei i-a facut efectiv placere. Azi urcam piatra mica, maine piatra mare!

Ne luam la revedere de la Tre Cime. Un stereotip de exprimare - de fapt adio - nu tin musai sa mai revin aici. Sigur nu in sezon turistic.

Unul din momentele rare in care am prins un colt de drum liber.

Unde mergem acuma tati ? Totul se construieste pas cu pas. Fara sa fortezi. De cand a fost mica, Ana a fost invatata sa umble. Sa fie in continua miscare. Ea stie ca atunci cand ajungem acasa se merge undeva. Stie ca in week-end se pleaca undeva. Incet, incet, am reusit sa-i inoculam asta. Sa fie in continua miscare. O hoinarita...

Inapoi la Misurina. Lacul i-a placut. Aici a dat si de niste rate pe care le-a hranit constiincios.

Si s-a pus pe dans.

Sa fie...sa fie...ce sa fie oare?

Daca n-as fi viral impotriva pozelor de profil cu copii, as zice ca asta chiar ar fi una potrivita...

Sus mami! Hai sus! Sa mergem mai departe!

La revedere Dolomiti... De maine se anunta schimbarea vremii. Si urmeaza o seara lunga in care sa ne hotaram in ce parte a Europei plecam mai departe.

2BE - la cald

Gata!

Suntem acasa. Prima editie de 2BE e gata. Si singurul gand acuma imi zboara la urmatoarea editie.

Am invatat enorm cu aceasta experienta. Scriu astea acuma ca in lunile urmatoare sa ne amintim unde am gresit si ce avem de imbunatatit. Ce a mers bine banuiesc ca o sa reusim sa repetam.

Voluntarii - acei oameni minunati cu suflete mari. Au fost multi, incredibil de multi. O mare de oameni.

Fara ei, era imposibil. M-au facut sa vad lucrurile din alta perspectiva si sa apreciez pe viitor tot ce fac ei la concursuri.

Am avut nororcul imens ca pe langa faptul ca am avut atatia oameni alaturi sa am si oameni experimentati.

In foarte multe cazuri au actionat din proprie initiativa si au facut cum au crezut mai bine. Singurul meu merit a fost acela ca nu am incercat sa ii cotrolez si sa le schimb deciziile.

Nu am avut timp sa le multumesc fiecaruia sau sa vorbesc cu ei. Mi-e rusine ca probabil pe multi i-am neglijat sau ignorat. Modul de a-mi lua revansa o sa fie turele de munte la care o sa-i chem.

Nu o sa povestesc cum a decurs organizarea. Desi ar fi o adevarata biblie despre ce nu trebuie sa faci. Din nou, aici m-au ajutat tot voluntarii. Aveau experienta organizarii altor concursuri si m-au ghidat timid.

Si la voluntari ii includ aici si pe cativa adevarati "Greuceni": Carol, care de fapt a ghidat "din umbra" cursul evenimentelor si cel care de fapt a fost elementul decisiv in organizarea concursului. Traseul din ziua a 2-a, locatia de start, hartile printate, pastrarea moralului ridicat, suportul oferit - nepretuite.

Sau Catalin Gavrila. Sau o buna parte din participanti care veneau cu idei.

Sau Marius, fara de care toata hartogaria ar fi fost imposibila. Si cel care n-ea tinut ancorati in realitate. Si pe spatele caruia am construit concursul.

2BE 2016 o sa ramana "mic". La fel de mic ca acesta. 50 de oameni la cele 2 zile de concurs. 50 la tura de o zi. Atat. Nu vreau sa diluez atmosfera de anul acesta. Nu o sa o fac atat timp cat vom organiza concursul. Niciodata. Altfel nu ar mai avea nici un sens. S-ar darama ideea pe care am gandit concursul.

Tura scurta o sa fie cu totul alta. Mult mai usoara, mult mai accesibila. Ciclabila. Pentru toata lumea. Sau ma rog, pentru toti cei 50.

Iar tura mea epica din prima zi o sa dispara. Asta e. Am construit toata tura aceea megalomanica in jurul celor 16km de creasta. Care sunt superbi, care au placut la toata lumea. Dar e prea mare efortul pentru a atinge Tarcu.

Am stiut asta de la inceput, mi-a zis Elena, mi-au zis toti. M-am cramponat in a duce tura pe Tarcu pentru portiunea acea de creasta.

Dar e intr-adevar prea mult de impins si prea grea portiunea.

Nu pot sa zic ca regret ca o sa o schimb. Noua tura va fi cel putin la fel de grea in termeni de parametrii. Dar o sa fie o mica schimbare: o sa fie ciclabila pentru marea majoritate a concurentilor. Acesta o sa fie criteriul dupa care o sa fie gandita.

Asa ca nu regret: am undeva la 8 luni sa redescopar "epicul". Vreo 8 luni alaturi de prieteni, pe coclauri in cautarea turei perfecte. Asa ca o sa fie fain.

Nu o sa mai fie in septembrie. Sunt obisnuit sa am noroc chior: am avut parte de o vreme incredibila pentru sfarsit de septembrie. Dar nici tampit nu sunt: norocul asta nu cred ca se mai repeta. Asa ca urmatorul 2Be va fi in iulie sau inceput de august.

Si va disparea GPS-ul...

Cea mai mare greseala a fost mixul intre marcaj si GPS. Fie il lasam complet nemarcat, fie il marcam ca lumea. Pentru anul viitor vom merge pe varianta a doua.

Avem mult de lucru. Am pornit deja la drum. Astept feedback-urile: ma intereseaza cele negative ca sa stim ce sa imbunatatim.

Multe detalii, infinit de multe detalii ne-au scapat. Cele mai multe le-am compensat cu ajutorul acelorasi voluntari si a unui infinit dram de noroc de care am avut parte.

0 accidentati grav. Rataciri mult sub cat de mediocru a fost marcat.

Dar din nou, stiu ca nu ne putem baza doar pe noroc.

Cam astea o sa le schimbam. Si multe mici detalii.

Sunt foarte multe alte lucruri care o sa ramana la fel: locatia de start de exemplu. Si mai ales ideea de baza dupa care ne-am ghidat:

Nu vreau sa il transform in concurs de masa. Sub nici o forma.

Da, imi face o placere deosebita sa am rudele alaturi. Sa vad mamele cum pregartesc mancarea. Sa cumpar mere de la localnici. Sa pot sa ofer oamenilor cate portii de paste vor. Sa le zic ca acolo e berea si n-au decat sa se serveasca. Sa vorbesc la telefon cu fiecare concurent si sa ii ascult oful.

Sa cunosc personal fiecare concurent si sa avem amintiri comune de impartasit. Sa am timp macar de un strans de mana cu fiecare dintre ei,

Asta a fost ceea ce ne-a ghidat cand am vrut sa organizam concursul. Mana acea mica de nebuni care au aceeasi pasiune. Care vin din celalalt capat al tarii ca sa bicicleasca impreuna.

Pentru noi asta inseamna "pasiune" si pentru ei am vrut sa facem asta.

Am descoperit in zona ceva inedit: o intreaga pleiada de autoritati gata sa sara sa ne ajute. O atitudine neasteptata fata de ceea ce vroiam sa facem. Toti au vrut sa ne ajute.

Vali Balaban a avut si el un rol important - multumim.

Si inchei amintindu-i inca o data pe cei care au facut posibil evenimentul: voluntarii. Muncitorii din transee.

Nu va mai multumesc - ca sa ma revansez, de cate ori se poate o sa va invit pe munte la ture impreuna. Multumesc prieteni!

Si acum gata, ziua 1 de la 2Be 2016 are nevoie de un pic de studiu...

Ziua 5 - San Pelegrin, Valles, Santa Lucia

Data: 12.08.15
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Povestea din ziua a 5-a a aparut la vreo saptamana dupa ziua a 4-a. In momentul in care scriu asta, organizarea de la 2BE a intrat pe ultima suta de metri si nu mai poate fi intoarsa din drum. Asa ca am iara ceva timp.

Dupa o zi de trekking, am revenit in saua bicicletei. Apelam din nou la masina pentru a ajunge in zona pasurilor propuse pentru aceasta zi.

Ne trezim din ce in ce mai de dimineata pe masura ce trec zilele. Pregatirea turei dureaza din ce in ce mai putin - se instaleaza rutina.

E vorba din nou de o tura in circuit. Primul pas al zilei va fi San Pelegrin.

A fost iara o zi grea. Coborarea in alergare de la Terazza del Dolomiti a facut ravagii. Febra musculara a fost crunta. Pe jos nu puteam umbla, pe bicicleta era relativ mai bine, dar oricum ma chinuiam destul de tare.

San Pelegrin a fost un pas aparte - era de fapt un platou cu o statiune de ski pe el.

De aici am continuat catre urmatorul pas -Valles.Uite, sincer de asta nu-mi aduc deloc aminte. Vad ca si poze am facut putine pe el, asa ca nu pot sa imi amintesc detalii legate de urcare. Cred ca trebuie sa mai merg o data.

Un pas greu. O fata fericita. O mama multumita.

Multe chestii se transmit. Fizionomia, trasaturile comportamentale. Ma uit la poza asta si ma vad pe mine, la fel ca atunci cand ma uit la taica-miu cum sta si fumeaza si imi dau seama ca si eu fac exact la fel.

Din Valles ca sa inchidem tura gasisem pe o harta un drum care ne intorcea la masina peste pasul Santa Lucia. Pe harta drumul parea sa fie secundar. Dar cum m-am obisnuit ca in Alpi absolut orice drum e asfaltat, nu am dat atentie faptului ca parea asa mic si insignifiant pe harta.

Ei bine, nu era asfaltat. Iar noi eram cu slick-urile. Totusi sa nu exageram: chiar daca nu era asfaltat, era un forestier perfect, luat la nivela.

Drumul urca usor printr-o padure de pini. E o evadare placuta dupa zeci de km de asfalt unde am inhalat gaze de esapament in continuu.

Aici e liniste. Si e primul loc din Dolomiti unde miroase a padure.

Mi-a placut mult zona aceasta. Chiar am apreciat lipsa circulatiei si a zgomotului.

Partea cu adevarat frumoasa avea sa vina dupa ce am iesit din padure in golul alpin.

In punctul acesta era deja clar ca o sa fim in stare sa parcurgem pe bicicleta pasul - la inceput am avut temeri serioase.

Ne apropiem de pas. Azi a fost ziua pasurilor sfinte: Sfantul Pelegrin, Sfanta Lucia... In Franta aveam sa ajungem la concluzia ca toate localitatile sunt sfinte; abia de am vazut vreuna care sa nu aiba vreun nume de sfant.

Cabana clasica din pas. O singura data am avut surpriza sa ajungem intr-un pas si sa nu gasim asa ceva. In rest stiam sigur ca la finalul catararii vom avea unde bea o bere sau un suc.

De pe soselele asfaltate in pasurile mai montane.

Fericire.

Si a urmat o coborare infernala. M-a obosit cat un maraton de MTB de 100km. A fost groaznic. Se da: o bicicleta MTB cu slick-uri umflate la 4 atmosfere. Un drum forestier cu griblura. O panta foarte abrupta. O supra sarcina pe bicicleta data de Ana.

Au urmat 16km de coborare la capatul carora eram daramat fizic. Si nu, asta nu o sa o mai incerc niciodata. A trebuit sa stau super concentrat si sa controlez derapajele continue ale bicicletei. Ana a simtit si ea mirosul acru a spaimei, asa ca a tacut malc - de obicei pe coborari tipa de bucurie. Aici a fost mucles.

In sfarsit in vale. Am scapat. Amantrei.

Asta era privelistea de la cort, din Canazei.

O zi faina, care a culminat cu partea de offroad si cu adrenalina de pe coborare.

Yep Ana, amandoi am mai crescut cu un an...

Ziua 4 - Terazza delle Dolomiti

Data: 11.08.15
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Ziua aceasta o sa renuntam la bicicleta si o sa trecem la trekking. E necesara o variatie si pentru Ana care cam lancezeste in scaunul acela de bicicleta unde am tinut-o tintuita ultimele zile.

- Unde mergem? La Elsa acasa?

Da, i-am zis ca azi o ducem sus la Elsa la palat. La cat de mult m-am jucat pe calculator nu mi se pare deloc greu sa ii zic povesti sau ma ma transpun in universul ala.

Ana pare chiar ca locuieste uneori in lumea aia. Ca si mine de altfel...

Destinatia aleasa este Terazza delle Dolomiti - banuiesc ca traducerea nu este necesara. Plecarea in traseu are loc din pasul Pordoi. De acolo o telecabina te duce pana sus.

Dar povestea functioneaza doar daca Ana urca pe jos pana la castelul lui Elsa. Iar de acolo are voie sa se dea la vale cu telecabina. Dar la deal e musai sa mearga pe picioarele ei.

A primit de curand rucsacul ei. Dimineata refacem drumul pana in Pordoi - de data aceasta cu masina. De aici ne echipam si pornim pe traseu.

Sunt foarte curios de disponibilitatea la efort a Anei. Pana sus sunt 720m diferenta de nivel. Recunosc ca as fi mandru daca i-ar urca singura.

A fost destul de usor la inceput. Dupa aia a trebuit sa trecem la povesti. Dupa aceea la pauze. E foarte posibil si probabil ca nici noi sa n-avem suficeinta rabdare si sa nu fim in stare sa ne adaptam la ritmul Anei. Banuiesc ca ei la 3 ani si cateva zile ii e destul de greu cu picioarele alea mici sa biruie la deal.

Terazza delle Dolomiti e situata in grupul Sella.

Ca variatie, am pus-o pe Ana sa catere. Asta pare sa ii faca chiar placere si brusc dupa mofturi si plictiseala a devenit interesata.

Pe la mijlocul drumului. Sesiunea de "catarat" a fost o reala placere si a reincarcat bateriile Anei.

Dupa care am atacat ultimele seprentine pana in saua unde era si o cabana. Cam prin punctul acesta am inceput sa le urasc pe Ana si pe Elsa si pe Olaf si pe renul Sven. La inceput mi s-a parut fascinanta pasiunea copiilor pentru repetitivitate. Le plac la nebunie actiunile repetitive. Fac acelasi lucru de zeci, sute, mii de ori fara sa se plictiseasca.

A fost nostim cu actiunile repetitive. Nasol a devenit cand a aplicat asta la povesti.
"- Dar de ce canta Ana?" si putea sa intrebe asta de 10000000 de ori. Si ii placea sa auda acelasi raspuns.

Gata! Am ajuns sus la cabana! Si brusc Ana a devenit iarasi smechera si odihnita.

Asta e Piz Boe, cel mai inalt varf din grupul Sella. Un adevarat loc de pelerinaj.

Ciocolata! Bun, bun!!!

Ana a crescut sub ochii nostri in cele 3 saptamani de concediu. Evident ca e un truism - normal ca a crescut, doar creste in fiecare minut. Ce vreau sa spun e ca acasa ne-am intors cu alta Ana decat cu cea care am plecat. Cu siguranta cu una mult mai bronzata!

Facinant ce poate sa faca incadrarea si "crop-ul" din poze. E greu de imaginat inghesuiala de acolo. Un adevarat bulevard ducea catre Piz Boe. Dar am plecat de acasa impacati cu gandul ca o sa perindam printr-o viermuiala de oameni, mai ales in Italia unde tara efectiv "se inchide" in luna august.

Probabil daca as fi fost numai cu Elena la trekking am fi cedat psihic din cauza inghesuielii. Asa, mergand cu si pentru Ana, hai sa zicem ca nu ne-a deranjat prea tare.

De la cabana mai sunt inca 15 minute pana sus pe terasa de unde pleaca telecabina.

Rucscaul acela a fost dupa noi in toate turele de trekking. Chiar daca pornisem cu planul de a nu-l folosi, era bine sa fie acolo pentru orice eventualitate. Gandirea aceasta avea sa se dovedeasca salvatoare 2 saptamani mai tarziu in Chamonix...

Sus este o zona plata. O adevarata "terasa". Pe cat de verticali au fost peretii pana aici, pe atat de dreapta e platforma aceasta.

Hei tata! Uite unde am ajuns!

Hmmmm. Acolo e casa lui Elsa?

De aici fetele au coborat mecanizat pana jos in vale. Promisiunea e promisiune. Ana vroia cu telecabina.

Si datele arata asa: Ana a urcat pe picioarele ei cei 720m fara absolut nici un ajutor. Reuseste sa faca asta deocamdata intr-un timp dublu fata de cel de pe marcaj. Ceva ma face sa cred ca acest neajuns va fi rapid corectat :).

Dar numai fetele merg cu telecabina!

Tata va alerga la vale. Din motive financiare si totodata de distractie.

N-am mai alergat din iarna. De fapt cam tot pe atunci ajunsesem la faza in care daca vedeam pe cineva alergand, imi venea sa-i traznesc una in cap. In timp am retrogradat la o atitudine total indiferenta fata de acest tip de activitate.

Dar ma gandesc ca la vale nu are ce sa nu fie placut. Si am avut dreptate. Mi-a placut foarte mult. Dar adevarata schimbare de atitutdine avea sa vina in ultima zi din Chmaonix cand am incercat pentru prima data dupa foarte mult timp sa alerg la deal. Si aproape mi-am batut recordul orei fara nici macar un minut de antrenament anul asta...Dar despre asta mai incolo.

Piciorul a durut destul de tare. Acolo unde "doftorii" au zis ca e rupt si eu nu i-am crezut. La bicicleta nu a durut niciodata. La alergat a durut la 4 luni de la accident. In Chamonix, dupa inca cateva alergari si durerea aceea avea sa treaca.

Ana, ciclistul si cu tata.

Vazusem de la prima tura in Pordoi ca exista niste trasee de enduro si de downhill amenajate. Elena "a suferit" destul de mult concediul asta: era fortata sa tina ritmul meu de melc la deal. Asa ca a cochetat tot timpul cu niste "iesiri in decor".

Din fericire avem MTB-urile cu noi. Din pacate sunt echipate cu slick-uri. Dar daca esti suficient de hotarat asta nu e un impediment.

Elena a fost pe traseu ieri si i-a placut foarte mult. Eu am zis ca o sa incep tot pe cel abastru si dupa aceea o sa incerc sa intru pe cel rosu.

Traseul albastru e un single trail placut, fara absolut nimic spectaculos sau tehnic. O coborare foarte placuta, dar atat.

Dupa care am reusit sa gasesc intrarea pe cel negru. Aici m-am tot codit: era aproape imposibil de coborat pe picoare pe acolo. Nici vorba sa ma dau cu bicicleta. Intre timp au aparut doi copii si au trecut ca dementii pe acolo....

Folosind bicicleta pe post de frana am reusit sa intru cumva pe traseul negru. Dupa ceva timp de carat bicicleta la vale pe verticala am dat de traseul rosu. Scapasem!

Bun! Traseul rosu era mai uman. Au existat bucati  - unele si de peste 100m - unde am putut sa stau pe ea.

Pe scurt, arata ca in poze.

Asta mi s-a parut dementiala! Slalom printre copaci deasupra solului.

Am terminat traseul carand bicicleta dupa mine vreo 60% din drum si mergand ca o gaina plouata celelalte 40%.

Totusi aveam sa ma linistesc zilele urmatoare: clar n-am ce cauta pe un traseu de downhill. E alt sport, nu pentru mine.

In schimb ne-am dat dupa aceea pe traseele de enduro. Alea puteam sa le facem fara probleme inclusiv pe cele negre. Dar mai sunt zile si blog-uri de scris despre asta.

Si ce-am mai observat e ca Mircea iar a avut dreptate. Cu MTB-ul de 26, cu saua lasata jos am reusit sa cobor prin zone pe unde nici macar nu imi imaginam ca se poate cobora. Aveam sa fac in urmatoarele zile trasee pe care nici nu ma gandeam ca te poti da cu bicicleta. Si totul numai din pozitia pe bicicleta.

Asa ca urmatoarea chestie e sa imi iau naibii un colier la bicicleta de 29 si sa las saua aia in jos pe coborari. E mai inteligent sa pierzi cateva secunde asa decat sa imi rup iara piciorul...

Seara ne-am reunit la plimbarea prin Canazei.

Facem miscare - de maine o tintuim iarasi pe Ana in scaunul de bicicleta.

Vaca locala.