Data: 11.08.15
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Ziua aceasta o sa renuntam la bicicleta si o sa trecem la trekking. E necesara o variatie si pentru Ana care cam lancezeste in scaunul acela de bicicleta unde am tinut-o tintuita ultimele zile.
- Unde mergem? La Elsa acasa?
Da, i-am zis ca azi o ducem sus la Elsa la palat. La cat de mult m-am jucat pe calculator nu mi se pare deloc greu sa ii zic povesti sau ma ma transpun in universul ala.
Ana pare chiar ca locuieste uneori in lumea aia. Ca si mine de altfel...
Destinatia aleasa este Terazza delle Dolomiti - banuiesc ca traducerea nu este necesara. Plecarea in traseu are loc din pasul Pordoi. De acolo o telecabina te duce pana sus.
Dar povestea functioneaza doar daca Ana urca pe jos pana la castelul lui Elsa. Iar de acolo are voie sa se dea la vale cu telecabina. Dar la deal e musai sa mearga pe picioarele ei.
A primit de curand rucsacul ei. Dimineata refacem drumul pana in Pordoi - de data aceasta cu masina. De aici ne echipam si pornim pe traseu.
Sunt foarte curios de disponibilitatea la efort a Anei. Pana sus sunt 720m diferenta de nivel. Recunosc ca as fi mandru daca i-ar urca singura.
A fost destul de usor la inceput. Dupa aia a trebuit sa trecem la povesti. Dupa aceea la pauze. E foarte posibil si probabil ca nici noi sa n-avem suficeinta rabdare si sa nu fim in stare sa ne adaptam la ritmul Anei. Banuiesc ca ei la 3 ani si cateva zile ii e destul de greu cu picioarele alea mici sa biruie la deal.
Terazza delle Dolomiti e situata in grupul Sella.
Ca variatie, am pus-o pe Ana sa catere. Asta pare sa ii faca chiar placere si brusc dupa mofturi si plictiseala a devenit interesata.
Pe la mijlocul drumului. Sesiunea de "catarat" a fost o reala placere si a reincarcat bateriile Anei.
Dupa care am atacat ultimele seprentine pana in saua unde era si o cabana. Cam prin punctul acesta am inceput sa le urasc pe Ana si pe Elsa si pe Olaf si pe renul Sven. La inceput mi s-a parut fascinanta pasiunea copiilor pentru repetitivitate. Le plac la nebunie actiunile repetitive. Fac acelasi lucru de zeci, sute, mii de ori fara sa se plictiseasca.
A fost nostim cu actiunile repetitive. Nasol a devenit cand a aplicat asta la povesti.
"- Dar de ce canta Ana?" si putea sa intrebe asta de 10000000 de ori. Si ii placea sa auda acelasi raspuns.
Gata! Am ajuns sus la cabana! Si brusc Ana a devenit iarasi smechera si odihnita.
Asta e Piz Boe, cel mai inalt varf din grupul Sella. Un adevarat loc de pelerinaj.
Ciocolata! Bun, bun!!!
Ana a crescut sub ochii nostri in cele 3 saptamani de concediu. Evident ca e un truism - normal ca a crescut, doar creste in fiecare minut. Ce vreau sa spun e ca acasa ne-am intors cu alta Ana decat cu cea care am plecat. Cu siguranta cu una mult mai bronzata!
Facinant ce poate sa faca incadrarea si "crop-ul" din poze. E greu de imaginat inghesuiala de acolo. Un adevarat bulevard ducea catre Piz Boe. Dar am plecat de acasa impacati cu gandul ca o sa perindam printr-o viermuiala de oameni, mai ales in Italia unde tara efectiv "se inchide" in luna august.
Probabil daca as fi fost numai cu Elena la trekking am fi cedat psihic din cauza inghesuielii. Asa, mergand cu si pentru Ana, hai sa zicem ca nu ne-a deranjat prea tare.
De la cabana mai sunt inca 15 minute pana sus pe terasa de unde pleaca telecabina.
Rucscaul acela a fost dupa noi in toate turele de trekking. Chiar daca pornisem cu planul de a nu-l folosi, era bine sa fie acolo pentru orice eventualitate. Gandirea aceasta avea sa se dovedeasca salvatoare 2 saptamani mai tarziu in Chamonix...
Sus este o zona plata. O adevarata "terasa". Pe cat de verticali au fost peretii pana aici, pe atat de dreapta e platforma aceasta.
Hei tata! Uite unde am ajuns!
Hmmmm. Acolo e casa lui Elsa?
De aici fetele au coborat mecanizat pana jos in vale. Promisiunea e promisiune. Ana vroia cu telecabina.
Si datele arata asa: Ana a urcat pe picioarele ei cei 720m fara absolut nici un ajutor. Reuseste sa faca asta deocamdata intr-un timp dublu fata de cel de pe marcaj. Ceva ma face sa cred ca acest neajuns va fi rapid corectat :).
Dar numai fetele merg cu telecabina!
Tata va alerga la vale. Din motive financiare si totodata de distractie.
N-am mai alergat din iarna. De fapt cam tot pe atunci ajunsesem la faza in care daca vedeam pe cineva alergand, imi venea sa-i traznesc una in cap. In timp am retrogradat la o atitudine total indiferenta fata de acest tip de activitate.
Dar ma gandesc ca la vale nu are ce sa nu fie placut. Si am avut dreptate. Mi-a placut foarte mult. Dar adevarata schimbare de atitutdine avea sa vina in ultima zi din Chmaonix cand am incercat pentru prima data dupa foarte mult timp sa alerg la deal. Si aproape mi-am batut recordul orei fara nici macar un minut de antrenament anul asta...Dar despre asta mai incolo.
Piciorul a durut destul de tare. Acolo unde "doftorii" au zis ca e rupt si eu nu i-am crezut. La bicicleta nu a durut niciodata. La alergat a durut la 4 luni de la accident. In Chamonix, dupa inca cateva alergari si durerea aceea avea sa treaca.
Ana, ciclistul si cu tata.
Vazusem de la prima tura in Pordoi ca exista niste trasee de enduro si de downhill amenajate. Elena "a suferit" destul de mult concediul asta: era fortata sa tina ritmul meu de melc la deal. Asa ca a cochetat tot timpul cu niste "iesiri in decor".
Din fericire avem MTB-urile cu noi. Din pacate sunt echipate cu slick-uri. Dar daca esti suficient de hotarat asta nu e un impediment.
Elena a fost pe traseu ieri si i-a placut foarte mult. Eu am zis ca o sa incep tot pe cel abastru si dupa aceea o sa incerc sa intru pe cel rosu.
Traseul albastru e un single trail placut, fara absolut nimic spectaculos sau tehnic. O coborare foarte placuta, dar atat.
Dupa care am reusit sa gasesc intrarea pe cel negru. Aici m-am tot codit: era aproape imposibil de coborat pe picoare pe acolo. Nici vorba sa ma dau cu bicicleta. Intre timp au aparut doi copii si au trecut ca dementii pe acolo....
Folosind bicicleta pe post de frana am reusit sa intru cumva pe traseul negru. Dupa ceva timp de carat bicicleta la vale pe verticala am dat de traseul rosu. Scapasem!
Bun! Traseul rosu era mai uman. Au existat bucati - unele si de peste 100m - unde am putut sa stau pe ea.
Pe scurt, arata ca in poze.
Asta mi s-a parut dementiala! Slalom printre copaci deasupra solului.
Seara ne-am reunit la plimbarea prin Canazei.
Facem miscare - de maine o tintuim iarasi pe Ana in scaunul de bicicleta.
Vaca locala.
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Ziua aceasta o sa renuntam la bicicleta si o sa trecem la trekking. E necesara o variatie si pentru Ana care cam lancezeste in scaunul acela de bicicleta unde am tinut-o tintuita ultimele zile.
Da, i-am zis ca azi o ducem sus la Elsa la palat. La cat de mult m-am jucat pe calculator nu mi se pare deloc greu sa ii zic povesti sau ma ma transpun in universul ala.
Ana pare chiar ca locuieste uneori in lumea aia. Ca si mine de altfel...
A fost nostim cu actiunile repetitive. Nasol a devenit cand a aplicat asta la povesti.
"- Dar de ce canta Ana?" si putea sa intrebe asta de 10000000 de ori. Si ii placea sa auda acelasi raspuns.
Probabil daca as fi fost numai cu Elena la trekking am fi cedat psihic din cauza inghesuielii. Asa, mergand cu si pentru Ana, hai sa zicem ca nu ne-a deranjat prea tare.
Si datele arata asa: Ana a urcat pe picioarele ei cei 720m fara absolut nici un ajutor. Reuseste sa faca asta deocamdata intr-un timp dublu fata de cel de pe marcaj. Ceva ma face sa cred ca acest neajuns va fi rapid corectat :).
Dar numai fetele merg cu telecabina!
Tata va alerga la vale. Din motive financiare si totodata de distractie.
N-am mai alergat din iarna. De fapt cam tot pe atunci ajunsesem la faza in care daca vedeam pe cineva alergand, imi venea sa-i traznesc una in cap. In timp am retrogradat la o atitudine total indiferenta fata de acest tip de activitate.
Dar ma gandesc ca la vale nu are ce sa nu fie placut. Si am avut dreptate. Mi-a placut foarte mult. Dar adevarata schimbare de atitutdine avea sa vina in ultima zi din Chmaonix cand am incercat pentru prima data dupa foarte mult timp sa alerg la deal. Si aproape mi-am batut recordul orei fara nici macar un minut de antrenament anul asta...Dar despre asta mai incolo.
Piciorul a durut destul de tare. Acolo unde "doftorii" au zis ca e rupt si eu nu i-am crezut. La bicicleta nu a durut niciodata. La alergat a durut la 4 luni de la accident. In Chamonix, dupa inca cateva alergari si durerea aceea avea sa treaca.
Din fericire avem MTB-urile cu noi. Din pacate sunt echipate cu slick-uri. Dar daca esti suficient de hotarat asta nu e un impediment.
Elena a fost pe traseu ieri si i-a placut foarte mult. Eu am zis ca o sa incep tot pe cel abastru si dupa aceea o sa incerc sa intru pe cel rosu.
Traseul albastru e un single trail placut, fara absolut nimic spectaculos sau tehnic. O coborare foarte placuta, dar atat.
Folosind bicicleta pe post de frana am reusit sa intru cumva pe traseul negru. Dupa ceva timp de carat bicicleta la vale pe verticala am dat de traseul rosu. Scapasem!
Bun! Traseul rosu era mai uman. Au existat bucati - unele si de peste 100m - unde am putut sa stau pe ea.
Am terminat traseul carand bicicleta dupa mine vreo 60% din drum si mergand ca o gaina plouata celelalte 40%.
Totusi aveam sa ma linistesc zilele urmatoare: clar n-am ce cauta pe un traseu de downhill. E alt sport, nu pentru mine.
In schimb ne-am dat dupa aceea pe traseele de enduro. Alea puteam sa le facem fara probleme inclusiv pe cele negre. Dar mai sunt zile si blog-uri de scris despre asta.
Si ce-am mai observat e ca Mircea iar a avut dreptate. Cu MTB-ul de 26, cu saua lasata jos am reusit sa cobor prin zone pe unde nici macar nu imi imaginam ca se poate cobora. Aveam sa fac in urmatoarele zile trasee pe care nici nu ma gandeam ca te poti da cu bicicleta. Si totul numai din pozitia pe bicicleta.
Asa ca urmatoarea chestie e sa imi iau naibii un colier la bicicleta de 29 si sa las saua aia in jos pe coborari. E mai inteligent sa pierzi cateva secunde asa decat sa imi rup iara piciorul...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu