Social Icons

Ziua 2 - Sella, Pordoi, Fedaia

Data: 09.08.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Dimineata ne trezeste un soare puternic - prognoza se adeverise. Si pentru prima data vedem si noi cum arata Dolomitii. Adica fara ceata si ploaie. Si adevaru-i ca ofera un spectacol pe cinste.

Frumosul e relativ. In general eu ma bucur de fiecare loc pe care il vizitez si inevitabil tendinta de moment e sa zici ca ultimul loc pe care l-ai vazut a fost cel mai frumos. Evident acest mod destul de simplist de a privi lucrurile nu poate sa iti aduca decat bucurii - eu oriunde merg am impresia ca e cel mai frumos.



Revenind la Dolomiti, hai sa incercam sa schimbam placa. Sa zicem simplu ca sunt cu siguranta unici. Asa munti n-am mai vazut niciodata. Sunt...Dolomitii.

Incet incepem sa ne adaptam la viata de cort si la ritualul care va fi neschimbat timp de 3 saptamani. Dimineata ma trezesc primul. Un moment bun sa ma duc prin sat sa caut croissant calde.

Pe langa ca mananc enorm, pe langa ca actul mancatului imi face o reala placere, imi place sa mananc si mancare buna. Si am tot felul de tabieturi culinare. De exemplu croissant cald dimineata si evident "pain au chocolat".Din pacate italienii n-au reusit sa copieze cu succes reteta de la vecinii francezi, asa ca placintele alea ale lor de le ziceau croissant era doar digerabile.


Elena are un singur tabiet dimineata - cafeaua.


Fetele fac o tura de recunoastere in cautarea izvorului.

Cand gandesti putin, trebuie sa compensezi cu altceva. La mine se traduce prin a avea incredere in prietenii pe care ii am. Si de data asta a functionat. Canazei - locul  recomandat de Doru - pare a fi in miezul Dolomitilor.


Cel putin cu bicicleta poti atinge relativ usor aproape toate obiectivele importante din masiv. Sau mai bine zis masive. Dolomitii se constituie de fapt ca o sumedenie de  "mini masive" , separate de vai adanci si care in capat se termina cu pasuri numai bune de bicicleta.

Campingul e la o intersectie. La stanga Passo Pordoi, la dreapta Passo Fedaia. Adica asta inseamna un circuit!

Si asa s-a nascut cea mai lunga si grea tura pe care aveam sa o facem in acest concediu...


Nils, Nils! Da-ne si noua din ce manaci tu! Nils, nu fi zgarcit, Nils!


Pasurile nu sunt neaparat lungi. Doar ca sunt grele.

Pe intelesul tuturor, treaba sta asa: italienii au berea de 66cl si pe cea de 75cl. Catararile care ajung lejer la 16% sau 18%.

Francezii au berea de 15cl si de 33cl. Si catararile care daca ajung la peste 9% ii cheama pe nemti cu tancurile sa le niveleze. Iar uneori nici nu trebuie sa-i cheme - se duc ei de placere.

Pe drumul spre Pordoi am dedus repede ca: aici biciclistii sunt zei. Si daca in spate ai un sir de 100 masini, alea chiar daca merg cu 10km la ora, nu o sa te depaseasca decat atunci cand nici un fir de par nu ti se va misca. Fiindca, da, ciclistii de aici inca au par pe picioare.


Tot aici am facut cunostiinta cu "tornante" - curbele in ac de par. Fiecare catarare avea tornantele numerotate. De exemplu Passo Pordoi are 33 de tornante.

Dupa vreo 6km si energia la cote maxime am vazut ca putem bifa azi si Passo Stella cu un ocol de doar 12km. Doar ca din aia 12km, 6 erau de urcare. Grea.


Cam asa arata toata zona. Plictisitor de frumos.


Bine tatiiiii! Si primul pas a picat in fata Anei.

Noi romanii suntem peste tot. Spalam buzi, facem curat prin hoteluri, curatam campinguri, servim la mese in restaurante. Noi, negrii si magrebienii.

Tanti de ne-a adus berea era din Deva. Povestea ei e a tuturor: "Ce sa fac in Romania? Eram casiera. Bani putini, abia traiam. Am venit aici. Am pus bani deoparte. Le-am convins si pe fetele mele sa vina si acum regreta ca n-au plecat mai devreme".

A strans ceva bani si acuma visa sa o aduca pe fata ei mica sa stea acolo la munte cu ea cateva luni. Nici macar nu ii trecea prin cap sa vina inapoi.


Poza de pas.


Asculta la mine, tati! Cand zic "Start!" mergem la vale cu viteza maxima!!! Da? Zi tata, da?


Dupa ocolul pe Sella, ne-am intors la bifurcatie si am continuat pe traseul initial spre Passo Pordoi.


2,3 tornante si aproape ca am urcat la loc ce coborasem din Sella. Din fericire pentru mine, anul acesta Ana nu mai avea nevoie de povesti pentru a sta linistita in scaun. Acuma rolurile se schimbasera si ea vorbea intruna. Monologurile erau intrerupte de intrebari repetitive, la care din fericire puteam raspunde doar cu "Da" sau  "Nu".


Altfel ar fi fost imposibil sa catar pe aici cu tot "harnasamentul".


Ca-ntre fete.


Pordoi a "picat" si el.


De aici a urmat o coborare lunga. Dupa aia un plat pe terasa unei vai presarate cu casute superbe. Si dupa aia inca o coborare suspecta. Ne apropiam deja de fundul Pamantului si noi tot coboram.

13km. O joaca. si dupa aceea e doar de coborat pana la cort.


A fost cea mai grea urcare pe sosea pe care am facut-o vreodata. Fedaia avea sa devina o adevarata provocare. Am schimbat pe foaia mica inca din primii kilometrii. Si intr-un ritm agonizant am urcat de ziceai ca sunt la cel mai dur traseu de MTB.

Cam de pe la km5 am inceput sa merg serpuit. Tot cam pe atunci am inceput sa fac pauze. Aproape ca deja cochetam cu ideea de a impinge bicicleta. Dar ar fi fost prea rusinos.


Ca idee, Ana cu scaunul ei are undeva la 20kg. Si tot drumul, fiecare metru, fiecare tornanta, ma intrebam cum dracu ar fi daca as fi mai gras cu 20kg?! Adica ar fi tot asa de greu? Si daca da, cum dracu de exista oameni grasi pe suprafata Pamantului?! Nu inteleg - ei chiar nu realizeaza cat de greu e sa cari atata dupa tine?!


Cu aceste ganduri unsuroase in cap am ajuns la jumatate. Ultimii 6km cred ca i-am facut intr-o ora. Din respect, Ana a dormit tot drumul. Macar sa nu vada cum ma chinui.

Aici am avut si km cu panta de 17%. Si pe cel cu 18%. Incredibil - eram convins ca doar pe Bencec exista asa ceva. De necrezut, dar mai exista si aici.


Problema era ca pe pantele alea aproape ca mi se ridica roata din fata. iar daca cumva ma opream era aproape imposibil sa mai pornesc.


Passo Fedaia - cel mai muncit pas. Tot ce a urmat dupa aceea in concediu a parut simplu. Si de fapt, a fost mai simplu.

Berea de varf - o foarte buna parte din bugetul excursiei s-a dus pe "berea de varf" care costa de la 5 euro in sus. Cealalta parte si mai buna s-a dus pe "berea de la cort" care costa doar 3 euro. Dar din care luam in fiecare zi cate vreo 4...


De cealalta parte a pasului m-a intampinat, evident "cel mai frumos" peisaj: Marmolda oglindindu-se intr-un lac. Marmolada e cel mai inalt varf din Dolomiti - are si un mic ghetar aproape de varf.

Eu sunt convins ca lacul ala l-au facut doar ca pozele sa fie mai de efect. Fiindca lacul era de fapt un lac de baraj. Asa ca banuiesc ca l-au pus acolo ca sa dea mai bine in poze.


- Uite Ana, varful Marmelada!
- Marmelada, tati?
- Marmelada!

Si asa i-a ramas numele.


Privind inteligent catre Marmelada.


- Mama, cum il dezlipim pe tata de aici? Iara e la faza aia cu "aici e cel mai frumos". Stii tu...


A urmat o coborare lunga pe o vale stancoasa pana inapoi la cort.

Odata cu tura asta s-a produs si declick-ul si am inceput sa mananc cantitati industriale. 800g sau 1kg de carne prajita seara urmate de un castron de macaroane sau orez. O galeata de salata. Paine. Si asa am tinut-o 3 saptamani.

Era un filmulet in care un reporter a incercat sa manance cat mananca un ciclist in Turul Frantei, adica echivalentul a 12.000 de calorii. Si a sfarsit prin a vomita.

Dupa tura asta, probabil ca la alea 12.000 ma opream, beam o bere, si dupa un aperitiv asa bun ma apucam de mancat...


O zi grea - avea sa fie cea mai solicitanta - care ne-a facut introducerea in lumea de vis a Dolomitilor. O zi la finalul careia repetam obsesiv: "Clar asta a fost cea mai frumoasa tura prin cele mai frumoase locuri".

Dar aveam sa ma insel, asa cum am aflat chiar in ziua urmatoare...

Un comentariu:

rzv grz spunea...

foarte frumos!