Ampato (Peru)

Poze:
- Nevado Ampato

28.02.08
Nevado Ampato-casa lui Mama Juanita.

Ampato: un vulcan stins de 6288m. In 1996 un ghid a descoperit o mumie chiar pe platoul sumital. A devenit cunoscuta in toata lumea ca Mama Juanita. Pe vremuri Ampato era folosit ca loc de sacrificiu.
Incasii credeau in natura. Era religia lor. Muntii si soarele. La ei se inchinau. Lor se rugau. Pentru ei faceau sacrificii.
Remi: "Eu merg uneori la biserica, dar rar. Dar tot timpul aduc ofrande muntelui ca sa fiu sanatos, sa ma apere si sa am noroc. Mama mea nu merge niciodata la biserica. Dar mi-a zis: Remi, sa nu uiti sa aduci ofrande bune muntelui"

Ei cred in natura la fel cum crestinii cred in Isus sau musulmanii in Alah. Doar ca religia lor nu are nevoie de biserici, preoti, carti si reguli. E simpla si pura. Ei venereaza natura care ii adaposteste si le da de mancare.

Din acest punct de vedere am indragit incasii. Ce poate fi mai frumos decat o civilizatie care are ca zei soarele si muntii ?!

Si pentru noi a fost interesant sa vedem in 2008 o comunitate care CREDEA sincer in religia lor bazata pe zei. Credeau asa de mult in ea incat activitatile si deciziile pe care le luau erau ghidate de cat de buna era jertfa adusa muntelui.

Incasii nu au luptat cu conchistadorii acuma 600 de ani. Scria in stele ca li se apropie sfarsitul. De ce sa lupti, daca stelele sunt impotriva ta ?!
Dimineata la 6.00 suntem in fata casei lui Remi. Cumpar 10l de apa. Apare Remi cu magarul. Il cheama Tuti si o sa depindem de el urmatoarele zile. Mancam un mic dejun copios la Remi, facem ultimele pregatiri, dupa care il incarcam pe Tuti cu bagaje si pornim. Remi ne-a dat bete de bambus: alea telescopice nu sunt bune ca ne poate trasni in ele. Trecem la inceput prin gradinile oamenilor pe unde am fost si ieri. Drumul merge pe valea raului Hualca Hualca, dupa care o coteste brusc la stanga si incepe sa urce. Abrupt.
In spate nu avem aproape nimic. O sticla de apa si aparatul foto. Si asa ne e greu. Nu avem in spate decat 3 zile la peste 3000m si nu stiu daca ne-am aclimatizat. Urcam pana pe un platou, dupa care dam de un drum mai lat. Inca suntem printre gradinile oamenilor. De aici continuam pe vale in sus pe partea stanga a lui Hualca Hualca. Avem parte de reprize de soare intrerupte de ceata. E cald.
Cabanaconde e situat la 3200m. Dupa 3 ore de la plecare trecem de 400m. Peisajul: pajisti acoperite cu cactusi, iarba galbena pietre si praf.

Pe la 12.00 ajungem pe un platou. Dam sa trecem peste un parau. Si....Tuti incepe sa dispara lent in noroi. Mai intai cativa centimetri, dupa aceea pana la genunchi, pe urma pana la burta. remi sare disperat sa-l ajute. Ma duc si eu. Remi trage magarul de urechi. Imi zice sa-l trag de coada. Nu-mi prea vine, dar...Tuti statea in timpul asta si se uita blajin la noi. Trage Remi cat poate, trag si eu. Nimic. Ii dam jos toate bagajele si incercam iara. Intr-un final reusim sa rasturnam magarul pe o parte si sa-l scoatem din noroi.

Obositi si noi si magarul, ne punem pe mancat. Dupa pranz, pornim mai departe. Si din pacate altitudinea isi face simtita prezenta. Elena acuza o durere de cap. O stie probabil din Pamir. Inca nu simt nimic. Remi merge in fata. Noi ramanem mai in spate. Ce ne faceam daca trebuia sa mai caram si bagajele ?

A trecut fereastra de vreme buna. Si aici ploaia vine la ore fixe. Asa ca incepe sa ploua. Cu o zi inainte ne-am cumparat poncho-uri. Le luam pe noi, incropijm un sistem pentru a nu se scurge apa de pe ele pe bocanci si dai inainte.

Astfel am descoperit cea mai impermeabila imbracaminte: Mammut XCR acpoperit cu poncho din nailon. Garantat nu te uzi. Si ciudat...nici nu am transpirat. Nici mama GoreTex-ului nu scapa uscata.

4300, 4312, 4313, 4315, 4320. Greu. Metru cu metru. Altimetru nu vrea sa se miste. Lui Elena ii pocneste capul. Nu ma doare nimic, doar ca...nu am forta sa merg. Ploua. Si metri trec greu. Si Remi e tot timpul inainte parca obligandu-ne samarim ritmul. Si ne simtim singuri si pierduti in imensitatea asta.

In Pamir n-am avut sentimentul asta de singuratate. Acolo erau tot timpul furnicile care isi vomitau orgoliul intre 2 tabere intermediare. Fiecare dorind sa mai cucereasca un varf. Oameni, corturi, agitatie. Aici nu e nimic. Absolut nimic. Nici oameni, nici vegetatie, nimic. Niciodata n-am avut sentimentul asta de singuratate. Si totul e mare. Asa de mare. Si asa de departe. Aproape nimeni nu vrea sa urce pe Ampato. Nu e nici ce mai mare, nici cel mai frumos. Doar incasii urcau pe el.

Continua sa ploua. E asa de greu. De data asta nu ma mai intreb de ce am venit aici. Stiu deja ca nu o sa urc varful. Proasta motivare cu 2 zile inainte de asalt, dar asta e. Pur si simplu stiu ca nu o sa urc. Si nu am nici un regret. Am putea sa ne intoarcem. Dar cu toate astea mergem inainte. Pentru ca e ceva deosebit in pustietatea asta.

Dupa-amiaza ajungem pe un platou presarat cu bolovani gigantici. La adapostul lor punem corturile. Suntem la 4800m. Cadem franti in sacii de dormit. Elena continua sa aiba durerea de cap. Eu nu. Am luat pilulele. Sunt dopat. Mai imi paralizeaza mana din cand in cand, dar asta e. Si mananc cuminte frunze de coca, sperand ca o sa ajute la ceva. Afara e ceata si nu se vede nimic. Ne punem la culcat. Din pacate nu pot sa dorm. Aproape deloc.

Peste noapte ingheata. Destul de bine. Probabil au fost vreo -5C. Un pic diferit fata de temperaturile din desert.

29.02.08
Dimineata e perfect senin. Si in sfarsit, peisajul arata montan. Suntem la baza lui Hualca Hualca. Pana aici am venit pe valea raului cu acelasi nume. Aici valea se inchide . Varful e superb. Arata alpin. Sus un ghetar se scurge pe pantele abrupte. E stancos si impunator.

In zona sunt 3 vulcani: Hualca Hualca, Sabancaya si Nevado Ampato. Sabancaya e activ. Asta numai pe una din partile canionului. Pe cealalta alti munti de peste 6000, dintre care se remarca Nevado Coropuna.

Strangem bagajele, il incarcam pe Tuti si pornim la drum. Lui Elena ii e tot mai rau. Mergem incet si cu multe pauze catre culmea care face legatura cu valea lui Sabancaya. Ajungem la 5000m. Incepe zapada. O crusta tare pe care putem inainta. Nu avem nici coltari, nici piolet, nimic. Doar pe Remi si pe Tuti. Nu i-as da pe nici care nici pentru tot echipamentul din lume.

Ne apropiem de pasul de la 5200m. Soarele arde si musca din pielea si asa stresata dupa 2 saptamani de desert. Startul de zapada e continuu acuma. Putem inainta mai usor. Noi. Tuti nu. Nu poate merge prin zapada. Are picioarele mai subtiri ca ale noastre , e greu si se afunda la fiecare pas pana la genunchi.

Si nu mai poate merge. Remi il impinge din spate, il trage de capastru. Nu mai putem inainta. Ma duc sa-l ajut. Remi il impinge, eu il trag. Inaintam metru cu metru. Foarte incet. Tuti e foarte obosit. Gafaie. Nu mai poate continua. Nu avem ce face.

Dam jos bagajele si Remi incearca sa-l conduca pe pietre catre varful pantei. Si asa merge foarte incet. Eu incerc sa car bagajele. Nu sunt in stare. Vine Remi si le cara. Pe toate. El n-are treaba cu altitudinea. Am ajuns in sfarsit in pas. De aici se coboara.

Hualca Hualca ramane in spate. Se vede Sabancaya. Un vulcan inzapezit. Dar nu da semne de activitate. Coboram. Trecem valea si punem corturile. SUntem din nou la 4800. Mi se face foame. Aproape termin impreuna cu Elena o conserva mare de peste si un calup de branza. Maine urmeaza sa incercam sa urcam pe Ampato. Dar inainte de asta...

Ritualul: Nu poti sa urci pe Ampato fara sa-i aduci ofranda. Asa ca Remi vine la noi in cort si incepe ritualul. Trei bucati de paine pentru cei trei munti sfinti. Trei frunze de coca infipte in bucatile de paine.Trei boabe de porumb din trei feluri de porumb fiecare de alta culoare. Nu sunt uitati nici ceilalti munti si lacuri. Remi il roaga pe Ampato sa ne primeasca in vizita la el, sa fie bun cu noi. Foita de aur si una de platina. Mai aduaga niste ingrediente. Si il prea mareste pe Ampato. Ofranda e pregatita. Trebuie aruncata in foc.

Asa ca iesim afara si ne apucam sa strangem tufe uscate de iarba. Nu cred sa avem succes. Remi alearga frenetic si strange un morman de iarba. Pe care o aprinde si in curand avem un foc in toata regula. Remi pregateste un ceai. Si rade in continuu. Are rom. E convins ca romul iti da energie. In starea in care sunt numai de alcool n-am chef. Remi e prieten si cu Coca Cola. Dupa el e cea mai buna bautura pe munte. Cara o sticla de 3l dupa el. Are zahar, cofeina. N-are sare, asa ca pune el sare in Cola. Acuma e bautura completa. Ma tin departe si de asta.

E gata ceaiul (pe care l-a facut din ceva iarba din jurul cortului - fara nici un gust). Urmeaza finalul ritualului. Aducem ofranda din cort si ne pregatim s-o punem in foc. Sub indrumarea lui remi, il rog si eu pem Ampato sa aiba grija de noi. Remi imi zice in spaniola ce sa spun si eu repet.

Arunca ofranda in foc. Si o stropeste cu rom si Cola. Muntele trebuie sa manace si sa bea. Pentru ei e o fiinta, nu un morman de pietre si praf. Traieste. Si nu trebuie sa-l supere. Ei chiar cred asta. De aceea e asa de magic. Si de aceea am continuat sa urcam. Boabele de porumb se fac pop corn in foc. Si la fiecare bubuitura Remi spune ceva.

Pentru o dupa-amiaza am facut o calatorie in timp pe vremea incasilor. Fara teatru, scenarii si regizori. Un om aducea ofranda zeului lui asa cum au facut si stramosii sai de la inceputul timpului. Pentru el nu poate fi altfel.

Ma retrag in cort. Sunt epuizat. Trebuie sa ma pregatesc pentru maine. Nici in seara asta nu reusesc sa adorm. E a 4 noapte fara somn. Ma invart de pe o parte pe alta.

01.03.08
Pe la 4.00 il trezesc pe Remi si ne pregatim de plecare. Nu iau cu mine nimic. Doar aparatul foto care aici are o tona. Ochelarii, geaca, o sticla de apa. Elena se simte la fel de rau. Va ramane la cort. Pornesc cu Remi. Inaintam intr-un ritm care mi se pare infernal.

Inainte de plecare remi imi zice ca ofranda n-a fost nici buna, nici rea. Ampato o sa ne lase sa ne intoarcem. Se pare ca porumbul nu a fost de calitate. Dar ma linisteste. Ofranda a fost totusi "Mas o menos" (asta era ticul verbal a lui Remi si inseamna "mai mult sau mai putin") - ne vom intoarce cu bine.

Urmatoarele 2 ore trecem prin cea mai interesanta portiune: O campie fara margini de bolovani gigantici. Cat un bloc de mari. Au fost scuipati de catre vulcani pe vremuri. Si creeaza un adevarat labirint. Prin care reusim sa ne orientam doar datorita lui Remi. N-am fost pe Marte, dar seamana cu filmele SF. Poate ca aici le filmeaza.

Beau din amestecatura lui Remi: Cola cu apa si cu ce-o mai fi. Mestec frunze de coca.

Se lumineaza. Iesim si noi dintre monstrii de stanca. Suntem la baza lui Ampato. Ba chiar se vede varful. Am avut un ritm infernal pana aici. Fara oprire. Nici acuma nu stam. O luam catre varf. "El cumbre" ne asteapta. Suntem iarasi la 5000m.

Imi impun sa merg in continuu chiar daca mai incet. Dam iarasi de zapada. La inceput panta e domoala, dupa care se accentueaza. Seprentine repetate ne ajuta sa castigam altitudine. Daca in primele 2 ore am urcat doar 200m, in ora urmatoare urcam 500m. Ne aflam sub un varf intremediar. De aici drumul continua la dreapta pe un fel de creasta (probail buza fostului crater) pana pe varf. Hei ! Il vad. Mai sunt "doar" 800m. E ora 8.00. Si daca totusi...E asa de aproape. Si mi-e chiar bine. Pun capul in piept si arunc picior dupa picior. E asa de greu si doar sa misti piciorul aici. Nu ma doare capul, nu sunt obosit. Doar entuziast. Nu ne-am oprit de la plecarea de la cort. Urcam o panta mai abrupta pe zapada tare. Aici ar trebui coltari. Facem ca mata pe gheata. Ne folosim din plin de bete, dar ar trebui coltari. Cautam portiunile stancoase.
Am obosit si trebuie sa ma opresc. Urc pana langa Remi si ma asez. Totul a fost perfect pana aici. In momentul in care m-am asezat instantaneu s-a terminat totul: am vomitat brusc. Imediat a venit un urias si m-a lovit cu un baros in cap. Am pierdut picioarele. Cea mai cumplita stare de sfarseala ma copleseste. Remi nu zice nimic. Dupa un timp reusesc sa ridic capul:"No mas, Remi !" - Nu mai vreau Remi ! S-a terminat. Nu regret deloc. Acuma 2 zile am simtit. Pacat de ora care a trecut si in care chiar am crezut ca o sa-l urc.

Vad prin ceata. Remi e in fata mea linistit. In spate se vede varful. Atat de aproape...Mama mi-a zis tot timpul ca sunt un capos si un incapatanat. Remi a inceput deja sa coboare. Ma ridic cu greu.
"Mas Remi !!!!!!!!!!!!!!"

Se intoarce, se uita ciudat la mine, rade si continuam sa urcam. Panta e tot mai brupta. Nu prea mai avem stanci de care sa ne agatam. Coltari...Urcam. Acuma mi-e greu. E ca in Pamir: horcai, ma opresc la fiecare pas. 10 pasi. Pauza. 10 pasi. Pauza. Sunt asa de obosit ca la un moment dat imi dau seama ca numar in spaniola. Ma opresc in continuu.
Si la fix 5600m pe o curba de nivel sub un varf fara nume intr-o pustietate fara limite, arunc prosopul ca un boxer epuizat. Soptesc: "No mas Remi !". Rade din nou.

Ma asez si fac poze. Peste tot munti. Cat vezi cu ochii numai munti. Nu exista cuvinte pentru a descrie cat de fara limite e totul.

Incep sa cobor. Sunt convins ca in curand imi revin. O sa se reduca altitudinea si o sa fie bine. Ce-a urmat a fost cumplit. De la 5600m la 5000m am "schiat": alunecam destul de repede la vale. Chestia asta mi-a zdruncinat stomacul si capul. Odata ajuns in labirintul de piatra, nu am mai putut merge. Fiecare pas era un chin. Criza de epuizare. Nu mai pot sa fac nici un pas. Ma asez pe fiecare piatra. Nu se mai termina. Vomit iarasi. Sunt fara vlaga. Drumul coboara si urca. Fiecare mini urcus mi se pare interminabil. La 12.00 vedem cortul. Elena nu e acolo. Ma arunc in cort si incep sa tremur. Apare si Elena. A fost sa se plimbe. Si-a revenit dimineata si a mers pana la iesirea din labirint.

Ofranda a fost "mas o menos". Ampato ne-a lasat sa ne intoarcem.

Nu pot sa plec chiar acum. Dorm o ora, dupa care incepem sa ne pregatim de plecare. Dupa probabil prima ora de somn in ultimele 4 nopti ma simt mai bine. Strangem bagajele si pornim spre laguna Mucurca. Nu putem sa ne intoarcem pe unde am venit. Tuti nu ar putea sa mai treaca odata pasul. O luam toti 4 pe o curba de nivel. Mergem destul de repede acuma. Ma opresc sa fac poze. Nu stiu de ce , dar am un sentiment de eliberare. Se face ora 14.00. Intram in fereastra de ploaie. Si in ceata. De fapt in momentul in care am inceput sa coboram de pe Ampato, varful a intrat in nori. Ploua si e ceata. Suntem pe ceva platou.

Si mergem ca magarul in ceata. A naibii se potriveste proverbula asta acuma. Aici nu exista poteci. Dar exista momai. Adica cate o piatra care sta asezata mai ciudat, de parca nu acolo e locul ei. Sunt indicii lasate de catre stramosii lui Remi. Doar atat. Cate o piatra la cateva sute de metri. Nu se vede la mai mult de 10m in fata. Intre 2 momai Remi nu ezita de loc.Daca pentru el Ampato e un zeu, pentru noi remi e zeul. Suntem la mama dracului. Numai noi. Nici nu vrem sa ne gandim ca se poate rataci. Fara harti. Fara GPS. Fara poteci. Doar el si muntele lui. Si tot mergem asa prin ceata. Probabil peste o ora. Deja mi-a intrat frica in oase. Macar sa coboram...Avem mai mari sanse se supravietuire...

Brusc se ridica ceata. remi se uita in jur. Si ne zice senin ca nu suntem pe valea buna. Am crezut ca o iau razna. Ca sa intelegeti: acolo ca nu esti pe valea buna poate sa insemne ca in loc de Retezat ai nimerit in Bucegi. Ne intreaba daca vrem sa innoptam aici. Vrem pe naiba... Partea buna e paradoxal faptul ca nu am coborat. Suntem la 4600m. Am mers pe culmea dintre cele 2 vai. Asa ca acuma urcam inapoi pe culme si de aici remi gaseste piatra norocoasa si ne incadram pe valea corecta. Evident ca acuma se insenineaza. Remi e un geniu. Departe, foarte departe se vede laguna. Evident ca nu putea sa fie altfel decat mare. Pana la ea mai facem aproape 3 ore care par 3 zile din cauza oboselii. Pe drum vedem vicuna - rudele salbatice ale lamelor

Pe seara ajungem pe malul lacului. Aici...plin de turme de alpaca si lame. E zona de pastorit. Remi ne itnreaba daca ne e frica de lame. Nu ne este frica. Asa ca ne duce intr-o stana. Punem corturile acolo. e noapte deja. Am mers 15 ore azi. Intre timp au venit si animalele ciudate de la pascut. Nimeni nu le mulge. Se duc la culcare. Ne este tare foae asa ca mancam ceva si la somn.

Si iarasi reusesc sa dorm. Pacat ca e prea tarziu, bine ca am ajuns printre oameni.

02.03.08
Dimineata devreme iesim la foto session. Tarcul e plin de o ingramadeala de animale: vaci, oi, lame, alpaca. De toate culorile: albe, baltate, maro. Mici si mari. Unele fatate peste noapte. Stau cuminti la fotograii

Pornim pe la 9.30 de la lac. De aici vom merge pe un vechi drum incas (care facea legatura cu Cusco, cale de 20 zile). Incasii foloseau postalionul uman. Stafeta moderna: alerga unul intre 2 puncte, dadea mesajul verbal mai departe si de-acolo pleca un alt alergator. Se zice ca faceau pana la 600km pe zi astfel. Si aici vorbim de muntii Anzi...Iesim de pe platoul lui Mucurca.

Deja a inceput sa ma plicitseasca chestia cu "mare". Acuma suntem pe altiplano: campia inalta. Care e ...mare. Ne-am pus in cap sa prindem autobuzul de ora 14.00 catre Arequipa. Asa ca acuma gonim. Ironia sortii: ieri seara eu imi varsam matele si Elena nu mai putea de cap. Azi alergam la peste 4000m.

Daca am fi mai avut o zi, daca am fi dormit, daca aveam echipament, daca, daca. Poate ajungeam pe varf....
Daca nu o intalneam pe Elena, daca nu am face tot timpul ce ne propunem, daca nu am avea noroc cu carul, daca, daca...

Si ii dam voiniceste la...plat. Drumul nu vrea sa coboare. Vedem condori. In ultimele zile am vazut vreo 7 condori.

In sfarsit ajungem pe marginea canionului si punem frana sa nu cadem. Oricat de tare ne grabim, e mult prea frumos ca sa nu fac poze. Vedem canionul de la 4300m. Se vede 3000m mai jos. Aproape vertical. O poteca suspendata ireal coboara pana in Cabanaconde - un punct de culoare jos departe. Poze si fuga. Acuma la propriu. Elena isi termina degetele de la picioare pe coborarea viteza. Ma mai opresc doar cat sa fac poze. E super. Ajungem in Cabanaconde la 14.05. "Un pic" prea tarziu.

Urmatorul autobuz e la 22.00. Ne despartim de Remi si Tuti. Pe nici unul nu o sa-i uitam niciodata. Pierdem vremea prin sat. Trece fereastra de ploaie. Mergem la Internet (da, si aici au Internet) - aflam ca la Tititcaca si in Cusco vom avea parte de aceeasi vreme schimbatoare.

Mergem pana la un punct de belvedere (Mirador) din apropiere. Si aproape ca ne trece prin cap sa coboram pana in fundul canionului... Stam si cartografiem mintal zona. Si timpul zboara. Mai bifam prezenta unui condor. Ne intorcem si ne pregatim de plecare.

La 22.00 suntem in autobuz. In trecatoarea de la 4800m a nins.

03.03.08
La 4.30 dimineata in Arequipa. Mergem la hotel, refacem rucsacii si tragem mata de coada pana pe la 20.00 (stam si ne coacem la soare in centru). De-a lungul excursiei am avut lucrurile imprastiate prin toata tara (la un moment dat aveam bagaje in 4 locuri). Nu am pierdut nimic.

Peruanii: mi s-au parut cei mai naivi oameni. Asa, ca niste copii de 5 ani. Abia ajuns in Romania mi-am dat seama ca nu sunt naivi: nu sunt stresati si agitati. Nu e nebunia de aici. Oamenii au TIMP. Mult timp. Nu au bani, dar au timp pentru ei. Si il si petrec pentru ei. Nu se omoara cu munca. Multe locuri erau pline de turisti peruani jerpeliti cu copiii dupa ei. Cel mai des in 5 saptamani am auzit de la diferiti oameni : "Tranquillo" - ia-o mai incet. Nu e nici o graba. Si pana la urma asa si e...
Luam un taxi pana la Terminal Terestre. Asta e cea mai mare autogara pe care am vazut-o. Cred ca de aici pleaca autobuze cum pleaca din frankfurt avioane. La 12.30 suntem in autobuzul spre Puno.

Aici se termina calatoria noastra in timp in tinutul nesfasit a canioanelor si a vulcanilor.

Urmatoarea destinatie: Titicaca.