Cald (Peru)

Poze aici
- Paracas
- Huacacina
- Nazca

21.02.08
Am venit pana aici pentru a vizita Islas Balestas. Mai sunt numite si "Galapagoasul saracului". Este vorba de o rezervatie de pasari, lei de mare si pinguini aflata in larg.

Dimineata ne trezim devreme pentru a ne intalni cu ghidul. I-am dat aseara banii, el ne-a dat ceva foaie si dus a fost. Nu prea aveam incredere ca o sa mai dam de el. Excursiile au loc numia dimineata - nu stim exact de ce.
Pe plasa, un nene da de mancare la pelicani uriasi. Astia sar in jurul lui ca dementii sa primeasca ceva de mancare.Normal, ma duc sa fac poze. Normal, vine sa-mi ceara bani. Normal, am invatat lectia pentru restul excursiei (in Cusco sunt niste escroci care iti cer bani ca sa faci poze cu piatra dintr-un zid, tanti cu lame fotogenice, etc).

Ne intalnim cu ghidul. E de fapt un fel de intermediar.

Birocratia: Peru a dus-o la sublim. Exista un milion de taxe. Mici pentru noi, dar multe. Taxa de pinguini, de desert, de aeroport, de autogara, etc. Au inventat taxe pentru orice. Pe de alta parte, niciodata nimeni nu ne-a cerut un ban in plus fata de cat era pretul normal, nici nu ni s-a solicitat mita pentru anumite servicii. A...am uitat: ni s-a cerut mita: 50.000 de lei in Bucuresti, pentru a putea intra in Gara de Nord. In Peru, nu.

Asa...intermediarul nostru ne plaseaza la o barca cu motor. Intre timp pontonul s-a umplut de turisti straini. Ne ocupam locul in barca si pornim. Nu mai am probleme cu raul de mare. Paracas-ul e situat in fundul unui golf mare asa ca aici nu prea sunt valuri si barca inainteaza fara sa se zdruncine. Nici nu plecam bine si apar delfinii care ne insotesc in grupuri de cate 2-3 o buna parte din drum.

Trecem pe langa Candelabru. Asta e un desen pe o duna de nisip facut de vechii locuitori ai zonei. Ghidul ne prezinta date si interpretari mai mult sau mai putin plauzibile despre cine si de ce l-a facut. Se vede foarte bine de pe mare. Nu-l ia vantul fiindca constructorii au fost "smecheri": pe partea pe care e desenat nu bate vantul. Cel mai mult ma atrage interpretarea : un cactus cu proprietati halucinogene. Dupa ce facem pozele de rigoare continuam in larg catre insule. Suntem in barca cu turisti din Peru.

In 5 saptamani ne-am simtit tot timpul mult mai bine in mijlocul localnicilor sau printre turistii lor, decat printre turistii europeni sau americani. Sunt mult mai sociabili, mai lipsiti de inhibitii, mai...oameni.
Asa ca avem un grup placut. Calatoria cu barca cu motor (prima pentru amandoi) dureaza aproape 40 de minute. O croaziera foarte placuta. Ne apropiem de insule. Nu sunt mari. Vreo 3 sau 4 mai maricele, fara urma de vegetatie - numai stanca si...un covor viu de pasari. Nu am mai vazut niciodata atatea pasari la un loc. Orice locsor e ocupar de catre cineva. Pasarile sunt responsabile si pentru faimosul "guano" - rahatul de pasare - un foarte bun ingrasamant natural. La un moment dat a stat la baza economiei Perului. Ghidul ne spune cum se numesc si ce obiceiuri au pasarile.

Sus pe stanci este imperiul pasarilor. Mai jos, mai aproape de nivelul marii stau lobosi marini (traducerea libera pentru "lei de mare"). Sunt multi si mari. Au iesit la soare. Si zic ei acolo ceva. Solitari, in grupuri mici sau adevarate turme, impanzesc toate pietrele care ies din apa. Tinerii sunt lipsiti de par: seamana cu focile. De fapt, nu suntem foarte convinsi ca nu am vazut si foci - trebuie sa studiem acasa pozele. Batranii au par. Stau la soare si din cand in cand se scarpina gratios cu laba (asta i-a placurt mult lui Elena).

Insulele sunt ciuruite. Pline de pesteri. Printre picioarele pasarilor isi fac loc racii. Incepem sa dam ocol unei insule mai mari. Pe una din laturi: pinguinii. Ca si celelalte animale si ei sunt MULTI. De fapt toata zona da impresia ca aici s-au strans toate animalele de pe pamant din lipsa de spatiu. Sunt foarte simpatici in incercarea lor de a se deplasa. Nu prea i-a ajutat natura. Orice coltisor de stanca e revendicat. Am vazut nu retin cate specii de pasari.
Restul excursiei se desfasoara dupa acelasi tipar: inconjuram insule pline de animale si facem poze.

Dupa 2 ore excursia se termina si ne intoarcem in Paracas.

Nu mai mancam aici. Mancarea de seara nu a fost chiar cea mai fericita alegere.

Ne urcam in Soyuz si directia Ica. Drumul taie drept prin acelasi desert cu care deja ne-am obisnuit. Ica e un oras destul de mare, care se afla pe una din putinele vai strabatute de un rau. Si mai are o particularitate: aici sunt cele mai mari dune de nisip din lume (adica cele mai inalte). Desertul s-a schimbat. Acuma arata a...desert. Nu mai e chestia aia stancoasa cu praf. E un nisip auriu si fin. Ne dam jos din autobuz si suntem agatati de un taximetrist. Destinatia: Huacachina. O oaza in mijlocul desertului, destul de faimoasa in perioada interbelica printre aristocratii peruani. Acuma a devenit fief-ul turistilor petrecareti. Ajungem in oaza. Soferul ne lasa la un hostal si asteapta. Noi ii multumim si dam sa plecam. Nu merge. Motelurile platesc taximetristii daca le aduc clienti asa ca daca nu stam pe-aici taxiul e mai scump. Pana la urma stam la El Huacachinero. Inteleapta decizie. Ne respectam si noi.
Camere curate, mari cu ventilatoare. O piscina in curte. Gradina verde (ne era deja dor de verde), hamace si papagali. Chestia cu papagalii ne-a impresionat. Aveau unul cam cat o gasca mica de la noi. Galben cu albastru. Si inca 2 mai mici verzi.

Asta mare era psihopat. Dadea din cap tot timpul si facea gargara. Dar daca il luai cu frumosul (Elena adica) venea si se punea la tine pe mana. Relatiile mele cu el au fost destul de reci: am incercat sa dau si eu din cap impreuna cu el, asa ca sa-i fac pe plac. Aproape ca a innebunit. Cum ma vedea sarea sa ma muste. A si reusit. Ceilalti doi erau mai prietenosi si mai inteligenti. Pana la plecare au reusit sa zica "Ola Coco".

Ne cazam si sarim in piscina. Elena se duce si face rezervarea la tura cu buggy-urile. Beau o bere.
Berea: In Peru sunt destul de multe sortimente de bere locale si apoape deloc straine. Nu-i rau, fiindca au o bere buna si au aflat ca e si mai buna daca o tii la frigider. De asemena, ca niste oameni normali nu se joaca cu sticlute de 0.33 ca europenii. La ei berea este la 620ml, 650ml, 1100ml si 1200ml. Oameni seriosi.

Pe la 16.00 suntem gata de tura in desert. Buggy-urile sunt...ca buggy-urile numai ceva mai mari. Al nostru e de 9 persoane. Iesim din oaza si o luam la goana pe dune. Soferul nostru isi face bine treaba: seamana cu tura de la Prater. Goneste ca nebunul printre si peste dune. Se mai opreste din cand in cand in varful unei dune, doar atat cat sa apuci sa ti se faca frica, dupa care calca pedala pana la podea. Suntem in mijlocul desertului acuma. Inconjurati de nisip din toate partile.

Oprim. Luam sand-board-urile din spate si ne apucam de treaba. Sanbboard-urile imita snowboard-urile (sunt facute manual). Ca si legaturi au niste curele unde iti pui picioarel. La inceput suntem destul de reticenti, poate ca nisipul e abraziv. Ne dam drumul. O nebunie. Evident picam intr-una, dar ce conteaza. Nisipul e foarte fin si pana la urma ideea e sa ne distram.

Urmeaza mai multe ture de buggy urmate de coborari cu board-ul. Elena are talent. Reuseste sa coboare dunele fara sa pice. Eu n-am deloc inclinatii spre sportul asta. Asa ca ma pun pe burta. Viteza e mult mai mare. In final aproape tot grupul se dadea pe burta. A fost o distractie pe cinste. Pe seara ne intoarcem la hotel.

In timpul excursiei ne-am facut ceva prieteni: finlandezul Thomas cu localnica Bicky. O suedeza. Si altii pe care nu mi-i mai amintesc. Suedeza era tare. Era deja de 8 saptamani prin America de Sud. Avea 30 de ani si isi oferise un cadou de ziua ei. Calatorea singura.

Turistii: majoritatea celor pe care i-am intalnit in Peru, din categoria noastra a "backpacker-ilor" aveau turele de cel putin o luna. Am intanit si cazuri de 10 luni. Doua luni era ceva frecvent. In afara Romaniei este un pic altfel mentalitatea legata de calatorii si concedii. Nu neaparat ca au mai multi bani. Au alta mentalitate. Cu banii pe care ar putea sa ii tina pentru mai stiu eu ce, prefera sa calatoreasca. Si sunt multi. Din pacate nu am intalnit nici un roman (si mai pacat - am intalnit romani, dar plecati din Romania). Si motivul cu siguranta nu sunt banii... Multi cu rucsacul in spate. Majoritatea faceau tura Americii de Sud (Chile, Bolivia, Peru, Ecuador, Venezuela, etc), asa ca se intelege de ce avea nevoie de atata timp.

Seara iesim in statiune. Ca orice oaza care se respecta, in mijlocul ei are un lac. Gasim un restaurant. Dupa o saptamana de Peru suntem pregatiti sa incercam locuri mai putin turistice.

Mancarea: au tot ce le trebuie. America Centrala si de Sud a "inventat" rosia, porumbul, ardeiul, cartoful si aproape toate ingredientele mancarurilor noastre. Din pacate ei nu sunt cei mai mari specialistii in a le amesteca. Nu am suferit de foame. Mancarea este buna, are gust. Dar nu este ceva iesit din comun. Peruanii mananca in oras. Din motive financiare. Majoritatea restaurantelor au meniul zilei. Care este mai ieftin la restaurant decat daca ai manca acasa. Din acest motiv Peru e plin de restaurante. De la cele mai lugubre pana la cele mai...acceptabile. Noi am incercat sa mancam acolo unde vedeam ca mananca multi oameni. Chiar daca alte locuri aratau mai bine, preferam localurile pline. Strategia nu a dat gres.

Asa ca in Huacachina am incercat pentru prima data meniul zilei. De aici inainte ne alegeam restaurantele in functie de clienti si de meniul respectiv. In general meniu (ceva supa, felul principa si un suc) e mai ieftin decat daca comanzi un singur fel a la carte. Si ai siguranta ca e proaspat, pentru ca toata lumea comanda meniul. In restaurantele in care merg localnicii.

22.02.2008.
Zi de leneveala pe malul piscinei cu berea in mana. Invatam papagalii sa vorbeasca.

Initial am zis ca dam o tura prin desert. Dar e "un pic" cam cald. Odata iesit din gradina hotelului, innebunesti de caldura. Bere, mancare, baie. Se face dupa-amiaza. In sfarsit se poate umbla pe-aici. Mergem pana in varful dunei si ne ne petecem restul dupa-amiezii uitandu-ne la peisaj. Si la asfintit. Asfintitul de desert.

E un mediu ostil. Foarte ostil. Nu ai nimic de ce sa te "agheti". Pe munte e simplu. Mult mai simplu. Aici chiar ai sentimentul ca esti mic, mic. Dar la fel de frumos. O frumusete rece, desi afara sunt 40C. Si foarte salbatica.

23.02.08.
Luam autobuzul spre Ica. Autobuzul spre Nazca pleaca abia la 9.30 asa ca dam ture prin zona centrala. De la Terminal Terestre prindem legatura catre Nazca.

Terminal Terestre: autogarile inmultite cu 100 de la noi. Deoarece n-au masini personale, peruanii se bazeaza pe autobuze pentru transport. Asa ca sunt o gramada in toate directiile.

Ajungem in Nazca. Nu stiu cum se poate, dar e mai cald ca la Huacachina. Infernal de cald. Luam un taxi pana la aeroport. Ca sa putem vedea faimoasele linii, asta e singura solutie: sa zbori deasupra lor. Dupa negocierile de rigoare, gasim avion. Unul pentru Elena si unul pentru mine. Amandoi suntem copiloti. 50$ de persoana.

Ma urc in avion langa pilot. Avionul e un Cesna de 6 locuri. In fata mea tot felul de butoane si comenzi. Decolam. Zborul deasupra liniilor dureaza cam 40 de minute. Cam putin mi-am zis eu. Dupa primele 10 minute numaram secundele si ma rugam sa coboare. Dupa ce am descoperit ca exista raul de mare, descopar acuma ca ti se poate face rau si in avion. Dupa ce ne ridicam in aer, incepem sa trecem pe deasupra liniior.

Liniile: Daca ar fi sa dau note la obiectivele din Peru. Toate nota 10 (subiectiv sau nu, noua asa ni s-au parut). Nazca nota 4.

Un cacat pe care au stiut sa-l vanda. Si inca foarte bine. E chiar o manie cu liniile astea. Nu e nimic de capul lor. Nu se vad decat daca ti le arata pilotul de 10 ori. Sunt mici. Foarte mici. Cum zicea si Elena: se vedea mult mai bine si mai mare "Te quiero nu situ cum" desenat de catre cineva langa linii. Ba mai mult: langa sunt liniile de la Palpa - care sunt mai de Doamne ajuta.

Pilotul ne arata liniile: Maimuta, scorpionul, HummingBird, astronatul, etc. Pentru asta se lasa pe partea dreapta, dupa aia face un ocol si se lasa pe partea stanga, pentru a putea vedea si ceilalti pasageri liniile. Asta e de mare ajutor la starea de rau. Nu se mai termina. E infiorator de cald. Intr-un final aterizam.

Elena inca nu e la aeroport. Ea n-a avut noroc. A nimerit cu niste japonezi in avion care au tinut mortis sa vada si liniile de la Palpa. Asa ca ea a primit bonus si zborul deasupra Palpa lines. Se simte la fel de bine ca si mine cand ne dam jos din avion.

Fugim sa cumparam ceva de baut, dupa care inapoi in centru. Cautam un autobuz pana in Arequipa. Vom calatori toata noaptea asa ca incercam sa gasim ceva mai decent. Nu reusim sa gasim asa ceva. Mai avem de stat 8 ore prin Nazca. Incepem sa dam ture prin oras. Primele ore trec usor - incercam sa ne revenim dupa calatoria cu avionul. Mancam la o Chifa. Asa se cheama restaurantele cu specific asiatic. Sunt cele mai ieftine si nu neaparat cele mai bune. Restul timpului dam ture prin centru.

Nazca e unul dintre cele mai aride deserturi din lume. Nu a mai plouat de aproape 20 de ani. Pana....acuma 3 saptamani cand au avut inundatii. E unul din motivele pentru care liniile nu se vedeau asa de bine. De fapt se speculeaza ca populatia care a desenat liniile a murit acuma ceva sute de ani din cauza inundatiior si nu a secetei. Intr-unul din cele mai aride deserturi din lume. Lume nebuna...

Am ales cea mai scumpa varianta pentru Arequipa. Asta pentru ca mergem noaptea si ca sa fie cat de cat sigura si confortabila. Pute. Pute de faci hepatita.E cald. Daca deschizi geamul e curent. E murdar. Infect de murdar. Plecam din Nazca si oprim dupa 10 minute in mijlocul desrtului. Cred ca e un fel de han. Ca sa se odihneasca soferul (autobuzul vine din Lima) si sa mance oamenii.

Peruanii mananca in continuu. Le place sa manance. Cand nu mananca rod ca soarecii: chips-uri, boabe de porumb prajite si tot felul de alte chestii. Si peste toate vine : Gelatina ! Asa se cheama. Se prezinta sub forma de gelatina in diferite culori. Alea mai rasarite au si frisca deasupra. Toata lumea e innebunita dupa gelatina. E una din cele 2 chestii pe care nu am avut curajul s-o incerc.
A doua: exista restaurante mobile. Adica o tanti plimba o cutie metalica pe roti. Inauntru se afla...nu vreau sa ma gandesc ce. In jurul ei se aseaza clientii (2 pana la 5). Si mananca. Mancat la coltul strazii in adevaratul sens al cuvantului. E plin de ele. Au si cantine in aer liber: mai multi comercianti de felul celor descrisi mai sus se strang la un loc. Mancarea la peruani e un eveniment social. De asemenea un bun motiv pentru a purta conversatii. Interesant sa-i vezi cum stau pe bancurte inghesuiti unul in altul si mananca.

Dupa cantitati industriale de gelatina si alte chestii cel putin la fel de scarboase, plecam in sfarsit mai departe. Drumul a fost un calvar. Care a durat 14 ore. Spre dimineata, aproape de intrarea in Arequipa, autobuzul a inceput sa fie invadat de comerciantii ambulanti. Care vindeau bomboane. Partea interesanta e ca aveau texte pentru amaratele de bomboane. Bomboanele erau bune pentru: respiratie, dinti, gat, stomac, viata sexuala, piele, si toate bolile pe care vi le imaginati. Cobora unul, urca altul si o lua de la capat cu puterile magice ale bomboanelor.

Ciudat e ca de fiecare data, calatorii cumparau bomboane.
Peruanii sunt cei mai naivi oamnei pe care i-am vazut.

Dar despre asta, Arequipa si Anzi in povestea urmatoare.