Ziua 3 - Valparolo, Falzarego, Giau

Data: 10.08.15
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Dolomiti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Cum ziceam, Dolomitii sunt de fapt o sumedenie de mini-masive. Ieri am fost in jurul grupului Sella.

Aici are loc anual unul din cele mai mari concursuri de bicicleta - Sella Ronda. Adica dai ocolul  grupului. Exista varianta de sosea si cea de MTB.De data asta nu o sa mai fiu hater si o sa recunosc ca trebuie sa fie un concurs superb. Ambele variante.

...Desi ideea de a lua startul cu restul mapamondului alaturi nu ma prea incanta. Adica la sosea, pana apuca sa treaca ultimul linia de start, primul concurent a trecut de mijlocul cursei...

Cum cu grupul Sella aproape ca am terminat ieri, incepand de azi am trecut la o combinatie masina+bicicleta. Adica ne vom deplasa cu masina pana la grupul urmator, o lasam undeva pe bucla si de acolo plecam mai departe cu bicicleta.

Si denumirile obiectivelor mi-au ramas in memorie tot de la prietenii care au fost pe aici. De exemplu imi amintesc ca cineva a zis ca Passo Giau e foarte frumos - asa ca pentru azi planificam o bucla care sa-l includa.

Pana pe aici m-am fugarit cu niste ciclisti - una din putinele tentative de acest gen in concediu. Inca din primele zile am realizat ca nu am nici o sansa - MTB-ul incarcat cu tot cu Ana nu se poate pune in fata cursierelor. La inceput a fost cumva frustrant sa fiu depasit constant de bunicute si bunici.

Fiecare bucata de asfalt din zona e "calarita" de mii de ciclisti. L-am mai intrebat in trecut si pe Rosioru si pe Tudi care e diferenta, de ce cei de afara se dau mai bine ca noi?

Pana la urma totul se rezuma la cifre. Ca de obicei, cu cat mai mult, cu atat mai bine. Cand ai milioane de ciclisti ca masa de selectie, e normal sa apara si o masa destul de consistenta de ciclisti buni. Iar din acestia inevitabil o sa apara si varfurile.

In Italia cel putin ciclismul pare a avea un statut de religie. Era hilar cum opreau masinile in curbele in ac de par pe pantele alea abrupte doar ca sa nu deranjeze ciclistii. Sau cum se formau cozi interminabile si nimeni nu claxona.

Primul pas - Valparola. Ca si Sella de ieri si acesta a fost de fapt un "apendice" - ajunsi la intersectie am zis ca ar fi pacat sa nu-l bifam. E vorba de "parametrii", nu de alta. Valparola a fost si singurul pas din Italia fara cabana si bere. O rusine de pas.

Cortina D'Ampezo e undeva la capatul degetului. Mi se pare facinant cum dupa cateva zile petrecute intr-o zona noua, incepi sa dezvolti orientarea spatiala. Imi placea sa stau dimineata cu harta in brate si sa ma tot uit pe ea. Cam pe cand am plecat din Dolomiti ajunsesem sa cunosc destul de bine zona.

Mult dupa ciclism, dar totusi la un nivel impresionant, e catararea. Sa nu uitam ca aici e si patria Via Ferrata. Asa ca aproape fiecare perete era colorat de la tricourile cataratorilor.

Passo Falzarego. Un pas normal. Adica cu bere.

Tot aici Ana a fost atacata de un caine idiot.

O buna parte din populatia tarii mi se pare lobotomizata - par sa fii dezvoltat o adevarata obsesie fata de javre. Aici am vazut caini carati in rulote speciale de bicicleta, caini carati in spate pe munte, caini carati in poseta. Miliarde de caini. De fapt nu neaparat caini. Niste javre mici si paroase de marimea unor pisici. De care  stapanii pareau mai atasati decat de proprii copii.

Totusi nu am vazut niciunde caini in cabane, caini in magazine, caini in telecabine... Si absolut toi cainii erau tinuti in lesa...

Daca Valparola a fost singurul pas fara cabana, Falzarego a fost singurul pas fara  "deschidere". Adica era cumva ascuns intre niste varfuri destul de mari si nu aveai aceeasi belvedere ca din alte locuri.

Unii cu berea, altii cu inghetata.

Din Falzarego urmeaza o coborarea catre Cortina D'Ampezzo. Cortina asta e "miezul", un fel de Poiana Brasov din Dolomiti. Statiune de ski renumita, aflata in centrul zonei. Si aici o sa ma abtin sa fiu hater si o sa fiu de acord ca e frumoasa.

...Incomparabil mai anosta decat multe alte zone dimprejur. Si infernal de aglomerata.

Pauza de poza pe coborarea spre Cortina.

Chiar inainte de a intra in aglomeratia din Cortina, traseul nostru o cotea la dreapta, mai cobora putin, dupa care incepea ultima catarare a zilei - catre pasul Giau.

Urcarea e mult mai aerisita decat drumurile pe care am pedalat pana acuma. Mult mai putine masini si aproape deloc motociclete.

Si cel care ne-a zis - cred ca tot Doru - ca Giau e frumos, avea dreptate. Ca factor de frumusete a surclasat rapid tura din ziua precedenta.

Cu siguranta a ajutat si faptul ca nu mai erau masini peste tot, urcarea era la inceput printr-o padure prin care la fiecare curba se intrezareau crestele stancoase.

Iar la final ieseai intr-o zona de pajisti alpine, inconjurat din toate partile de zidurile alea de piatra.

Biciclete, peste tot biciclete. Totul se invarte in jurul lor - pana si vantul care batea in rotile cursierei spanzurate din poza.

Giau - un pas cochet.

Ana isi dezvoltase un bioritm specific. Dimineata statea treaza vreo 2 ore, timp in care imi povestea vrute si nevrute. Dupa care, aproape de fiecare data pe urcarea grea a zilei, adormea. Am considerat ca e o forma de respect fata de mine. Ar fi fost aproape imposibil sa pedalez si in acelasi timp sa povestesc despre Elsa si Ana. Si Marshmallow. Si Hans, Christoph, Sven, Olaf.

Elena la un Radler.

Poza cu dovada. Trebuie. De palmares.

A fost o dupa amiaza frumoasa si am stat destul de mult aici. Cineva uitase sa citeasca foarte bine harta aceea totusi. Am omis ca mai avem 2 urcari destul de sustinute pana la masina.

Coborarile erau deliciul lui Ana. Statea in spate si ma incuraja: "Viteza maxima tatiiii!". "Mai repede, tatiiii!", ""De ce mergem asa de incet?".

Ana nu are inca notiunea vitezei transpusa in cifre. Dar daca peste ani vei citi asta, sa stii ca 72km/h e o viteza destul de mare. Pe bicicleta.

Zona intre Giau si locul unde am lasat masina, a fost superba. Urcari si coborari presarate cu sate de munte. Adica sincer, abia aici am vazut primele sate de munte care seamana cu alea din vederi. Zonele lor turistice gen Cortina sau Canazei sunt frumoase, sunt curate, sunt renumite. Dar le lipseste acel "ceva".

In schimb satucele din zona aceasta, erau perfecte. Mici, cu strazi inguste, necirculate, imprastiate pe pantele abrupte, cu casutele viu colorate pierdute prin iarba verde intensa.

Urcarea spre Colle Santa Lucia. Pana la urma Colle Santa Lucia era de fapt un sat din cele amintite mai sus. Daca nu ar fi fost peisajul superb, sa zicem ca deja aici atinsesem punctul in care m-as fi putut deja lipsi de catarari.

Punct de belvedere dupa Colle Santa Lucia.

Printesa noastra.

Pe seara am ajuns inapoi la masina si dupa aceea la rutina de la cort. Imi placea sa merg la macelaria din sat - carnea de acolo nu avea absolut nimic in comun cu cea din supermarket. Probabil de-aia si era coada tot timpul acolo.

Si de-a lungul a 3 saptamani am ajuns sa ma specializez in antricotul de vita la primus. Imi iese chiar bine. Cum ziceam si cu alte ocazii, pe langa ca imi place sa mananc, imi place sa mananc mancare buna. Sa zicem chiar ca sunt snob legat de acest subiect. Asa ca vita a fost de departe carnea cea mai consumata in concediu. Chestia asta m-a costat aproape cat berea...

Dar cu niste orez cu curry si o salata cu de toate langa era sfarsitul ideal pentru o zi perfecta.

Iar in cea de-a patra zi aveam sa schimba radical registrul..