Ziua 17 - Glacier D'Argentiere

Data: august 2015
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Franta
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

O zi care avea sa se desfasoare dupa aceleasi coordonate ca precedenta. Zgribuliti d efirg si umezi bine, ne indemnam reciproc sa iesim din cort.

Avand experienta zilei de ieri stim ca orice e mai bine decat sa stam locului - chiar daca asta se va traduce intr-o noua tura la finalul careia vom fi murati.

O noua zi, un nou ghetar. Azi e randul lui Glacier D'Argentiere.

Ce a fost diferit azi, a fost ca ne-am intalnit cu Dani. A venit in Chamonix pentru a lua parte la o cursa din cadrul UTMB. Ne-a sunat, ne-am intalnit si am pornit impreuna la drum.

Nu ploua chiar de dimineata. Curveasca treaba. Te lasa sa speri si sa pleci hotarat in tura.  Ana e tare mandra de betele ei. Si se plictiseste de ele la fel de repede.

 Cum a simtit sange proaspat, cum a atacat. Plus ca ii place foarte mult de Dani.

Asa ca azi nu a mai trebuit sa dau eu din gura tot timpul. Ana l-a atacat pe Dani si a tabarat cu intrebari pe el.

Discutabil azi a fost cea mai urata urcare. Pe o pista de ski care arata ca naiba cand nu e zapada. Asa ca am avut din nou noroc cu Dani - timpul a trecut mult mai repede povestind vrute si nevrute pe masura ce urcam.

Pana sa ajungem la ghetar, am facut o oprire la statia de telecabina. Ceata, ploaie, frig.  Acolo am si mancat si mai ales, acolo am baut o bere buna cu Dani.

Am fost pe punctul de a ne retrage de aici - oricum nu se vedea absolut nimic, dar avand in vedere ca ghetoiul nu era foarte departe am zis sa ne incercam norocul - poate se ridica ceata.

Nici Argentiere nu e urat. Plus ca aici nu mai fusesem pana acuma asa ca mai e si factorul noutatii. Am avut noroc sa se ridice valatucii de ceata cat timp am stat pe terasa de deasupra ghetarului.

 O poza de glosar. Sa imparti o bere cu ujn prieten bun pe marginea ghetarului. Priceless.

Cum nu ne grabeam niciunde si intlanirea a fost foarte placuta si aveam multe de povestit, am tot stat pe acolo. Asa de mult incat am reusit sa plecam odata cu momentul in care a inceput torentiala.

Eram convins ca nu paote ploua mai mult ca in ziua precedenta. M-am inselat. banuiam ca nu are cum sa fie mai frig decat ieri. M-am inselat.

Pe la mijlocul coborarii, Elena a descoperit ca a uitat betele Anei la ghetar - asa ca se intoarce dupa ele impreuna cu Dani.

Eu cu Ana in carca printr-o perdea rece de apa am continuat catre masina.

Un traseu modest, pe o vreme infecta intr-o companie superba.

Dar a doua zi lucrurile aveau sa se schimbe: urma Tura Turelor!

Ziua 16 - Glacier le Tour

Data: august 2015
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Franta
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Vremea se anunta total neprietenoasa inca de dimineata. Dar statul la cort nu e o optiune. Si nici sa ne plimbam o zi intreaga prin Chamonix nu ne surade. Asa ca e clar ca o sa plecam la o tura. Pe de alta parte, experienta cu bicicletele pe Col Iseran - cand ningea si am inghetat sloi, dar a iesit una din cele mai faine ture - ne da sperante.

Glacier Le Tour. Asta e planul. Valea Chamonix-Mont Blanc, pe cat e de renumita te-ai astepta sa fie si mare ca suprafata. Ei bine, nu e asa. E chiar destul de restransa ca optiuni de trekking.

Daca faci alpinism e alta poveste - probabil nu-ti ajunge o viata pentru a parcurge toate traseele. Dar pentru trekking optiunile nu sunt neaparat numeroase. Iar daca e vorba de MTB, atunci oferta e aproape 0.

De fapt cam asta e toata valea. Poza e facuta din fundul vaii, iar pe fundal se vede Mont Blanc, care marcheaza cumva si intrarea pe aceasta vale.

Traseul porneste din satul Le Tour. De la inceput ploua. Dar nu mocaneste. Turna. Si era frig. Ne-a trebuit ceva vointa sa ne dam jos din masina.

Stim deja lectia de ieri - asa ca azi nu mai astept ca Ana sa se plictiseasca si incept de la start sa dau din gura si sa zic povesti.

Cam la zona asta se rezuma traseele de MTB din vale. Mai exista ceva forestiere - pe care Elena avea sa le exploreze zilele urmatoare. Iar despre parcul acesta Elena n-a avut neaparat cuvinte de lauda.

Se vede frumos valea tipica de ghetar: peretii aproape verticali, fundul vaii luat la nivela acuma cateva milenii de ghetarul care s-a scurs pe aici.

Urcarile aici sunt abrupte si sustinute - nu pierzi timpul pe tot felul de delusoare premergatoare.

Poteca e bine batuta. De fapt asa sunt toate potecile pe aici - sunt amenajate in asa fel incat sa fie cat mai accesibile pentru toate categoriile de turisti de toate varstele.

Pana aici a biruit Ana pe picioarele ei. Cum parametrii sunt parte integranta din viata mea, am sperat ca Ana sa biruie pe picioarele ei 1km vertical intr-o singura tura in acest concediu. N-a reusit - a atins de 3 ori pragul de 900m.

Azi n-a prea avut chef, asa ca am luat-o repede in rucsac.

Cam pe aici mi-am amintit si eu ca am mai fost la acest ghetar.

Cineva s-a trezit bine dispus.

Refugiul Albert 1er. A fost renovat cu 2.5 milioane de euro. E orice altceva iti poti imagina, dar nu un refugiu. Nava cosmica, hotel de lux, restaurant extravagant.

Nu mi-a placut. O fi civilizat, cald, frumos. Dar asta nu e refugiu. Refugiu e ala in care dormi cu termosul de ceai in sacul de dormit, mananci mancare la primus si scoti aburi pe gura.

"Din fericire" aveau astia niste preturi incat probabil la foarte multi le pierea absolut orice entuziasm de stat la "refugiu".

Una din putinele poze in care aparem toti 3.

Am dat de bine si nu ne venea sa mai iesim afara. Mai ales ca pe portiunea finala catre refugiu a inceput sa ploua in rafale. Si nu parea ca are de gand sa se mai opreasca.

Tot pe acea portiune ne-am intalnit cu un ghid care isi ducea clientii. Tura clasica de 5 zile pe Mont Blanc. Ziua de azi era ceva aclimatizare.

Toti erau imbracati din cap pana-n picioare cu echipament acuma scos din tipla.

Apropo, voi ati observat ca genul asta de turisti nu reusesc sa se murdareasca? Hainele pe ei arata mereu curate. Pare ca nu se lipeste noroiul de ei.

A, da. Unul avea o umbrela cu el, alta ceva pulover de lana caer cred ca avea 25kg.

Oricum, ce conteaza - oamenii au dat banul, ghidul isi vede de treaba lui. Aia horcaie pe parcurs si abia biruie pana la refugiu.  Toata lumea e multumita - ghidul a luat banii, aia au cu ce se lauda.

Am mai vazut reteta asta: in cele 2 dati cand am urcat pe Mont Blanc. Si in Kyrghistan. Si in Peru.

Chiar trebuie sa iesim afara in ploaie? Chiar trebuie?!

Uite, aici ghetarul e mai curat. Si era folosit destul de intens de multe grupuri de turisti care invatau mersul pe ghetar, mersul cu coltari si alte tehnici specifice.

Ultima poza, in ultima fereastra de vreme buna. Cum am plecat noi de aici, a inceput efectiv sa toarne.

In clasamentul gehtarilor din vale, Le tour e pe prima pozitie: e cel mai "agresiv" si mai frumos colorat.

La coborare, chiar daca turna cu galeata, Elena a insistat sa o invete pe Ana cum sta treaba cu mersul la vale. La deal se descurca cum se descurca, dar la vale nu a apucat sa deprinda tainele.

Asa ca a luat-o catinel si a dadacit-o pas cu pas.

La Carrefour. Am ales sa coboram pe alta parte: mai abrupta, dar mai scurta. Avea sa se dovedeasca neasteptat de abrupta, mai ales pe ploaie...

Pe masura ce ne apropiam de Le |Tour - ala de se vede acolo in vale - ploaia a devenit torentiala. Am ascuns-o pe Ana in rucsac si ne-am grabit cat de mult ne permitea relieful.

Uzi leoarca si aproape inghetati am ajuns la masina. Si la fel ca in cazul Iseran-ului - decizia corecta a fost sa plecam la tura indiferent de conditiile meteo.

Ajunsi inapoi in Chamonix, am apreciat la maxim noul cort care are o anticamera gigantica in care poti sa desfasori o gramada de activitati in caz de vreme rea.

Ziua 15 - Mer de Glace

Data: august 2015
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Franta
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Prima zi din Chamonix este dedicata turei catre Mer du Glace.

Bicicletele o sa ramana urmatoarea perioada in rastel. De acuma inainte o sa fie si randul Anei sa participe activ la ture.

Aici in vale e frig si umed dimineata asa ca ne motiva m cu greu nsa scoatem nasul din sacii de dormit.

Ana stie ca va merge la castelul lui Ana si a lui Elsa si in prima faza este nerabdatoare sa porneasca la drum.

Traseul ales ne este cunoscut. Am mai fost pe aici cu Elena de 2 ori. Am ales aceasta ruta deoarece trece pe la o cabanuta care ne-a ramas draga.

Uite! Acolo sus e Mutnele Singuratic unde are castelul de gheata regina Elsa. Cand mergem acolo tati?

Daca in prima faza a fost entuziasmul inerent noutatii. Bucuria de a incerca betele, de a purta rucsacelul - nu dupa mult timp - de fapt dupa foarte putin timp, a intervenit plictiseala si maraiala.

De atunci au trecut vreo 3 luni si multe, multe alte ture. Acuma stim reteta, dar atunci eram la inceput.

Si jocurile pe calculator si datul aiurea din gura ajuta la ceva. Am inceput sa ii povestesc Anei. Ceva inventat. Important era sa dau in continuu din gura.

Cum ma opream, eram taxat imediat. Am observat destul de repede ca daca povestesc, Ana merge. Si de cateva luni incoace aplicam aceeasi reteta.

Partea buna e ca rareori n-am chef de dat din gura. Si pot inventa orice. Si inca e la varsta la care nu trebuie sa imi strofoc prea tare neuronul.  trebuie doar sa vorbesc in continuu si Ana face turele pe nesimtite.

 La urcare prin stanga, pe la cabanuta. La coborare am venit din dreapta.

Pe fundal se vede les Drus - un pilon de stanca destul de renumit in randul alpinistilor. Si intr-adevar foarte fotogenic.

Iata si cabanuta care noua ne este asa de draga. Prima data can am ajuns aici era toamna deja si era inchisa. izolata, pe marginea morenei, plina de flori viu colorate, cu micutul lac artificial langa.

Acuma inca era deschisa publicului. Am gasit-o la fel de primitaore si de frumoasa ca prima data.

Destinatia finala este gara trenului care urca din Chamonix pana la Mer du Glace.

Cam pe la inceputul secolului aici a fost construit un tren care face legatura intre Chamonix si ghetarul Mer du Glace. A fost imediat un success turistic, succes care nu pare sa fii scazut deloc in suta de ani ce a trecut.

Noi am preferat sa urcam pe jos si i-am promis Anei ca la coborare are voie cu trenuletul. A fost inca un ingredient ca sa o convingem sa mearga.

Urcarea de la Mottets pana la Mer du Glace este foarte bolovanoasa si tinand cont de inaltimea Anei traseul a fost o catarare continua pentru ea.

Parca aici i-a placut mai mult. Era mai diversificat, mai aventuros. Drumul urca prin padure, printre bolovanii uriasi impinsi la vale de-a lungul milennilor de catre ghetar.

Cam undeva pe aici Ana a disparut brusc din peisaj. Mergea pe marginea potecii, era in spate si cumva a alunecat. Inca mai am viteza de reactie si am reusit sa o prind de rucsac in timp ce aluneca...

Mer de Glace este cel mai mare ghetar din Franta ca intindere. Acuma mai are 7km, inainte era mult mai mare.

Am ajuns pe terasa de deasupra ghetarului. Mult sub noi se vede limba de gheata acestuia.

 Privind in zare catre Le Drus.

I-am promis Anei ca o ducem la palatul lui Elsa asa ca a trebuit sa ne tinem de promisiune. E ireal ce e aici. Au construit un sir interminabil de scari de metal care coboara vreo 200m altitudine pentru a te duce la ghetar.

Acolo, oamenii au sapat o pestera de gheata - motivul acestui pelerinaj a mii si mii de turisti. Exista si o telecabina dedicata special acestui scop.

Exista o multime pestrita care merge sa vada grota de gheata. O multime pestrita si care aproape isi da duhul pe aici. Oameni de toate varstele si toate religiile :). Aici am vazut pentru prima data de cand am venit in Franta ceva diferit fata de datile trecute: mult mai multe femei arabe imbracate traditional.

La vale merg majoritatea pe jos. Asa ca este un val uman care se scurge pe aceste scari.

Cumva, poza aceasta ne-a speriat. 2005 a fost anul in care am fost prima data aici. Conform placutei respective se pare ca nivelul ghetarului era cam pe aici acuma 10 ani. Acuma e undeva la 30 de metri mai jos.

Cam asta e ghetarul. La Elena nu-i plac ghetarii  -zice ca sunt murdari. Nu o prea poti contrazice... Curati si albi sunt doar in partea superioara, acolo unde se nasc.

Traditia grotei de gheata are o vechime de aproape 100 de ani. in fiecare an se sapa alta - ghetarul aluneca constant la vale si ea grota cu el, asa ca in fiecare an se face una noua.

Ana a fost dezamagita ca Elsa nu era acasa - i-am explicat ca Elsa e mai sociopata si nu suporta marea asta de oameni.

Inapoi la suprafata. Am urcat tot pe jos. Am devenit rapid un fel de ciudatenii. Nimeni nu urca pe jos. Daca erau cativa care coborau, de urcat nu urca nimeni. toti foloseau telecabina. Era o imagine destul de trista. Turismul de masa a capatat aici o noua semnificatie pentru noi.

Acolo scrie ca in 1820 ghetarul ajungea pana aici - adica in 200 de ani a scazut cu peste 200m inaltime. Initial te trec fiorii - toate discutiile pe care le-ai auzit despre incalzirea globala plaesc in fata realitatii. Te uiti socat unde e acuma ghetarul.

Dar...

La plecare eu am hotarat sa merg pe jos si sa alerg pana in vale. Fetele au trebuit sa mearga cu trenul, fiindca asa ii promisesem Anei.

Asa ca inainte de plecare am intrat in muzeul ghetarului Mer du Glace care era langa gara. Foarte interesant.

Pe scurt: daca nivelul de scadere a ghetarului va continua in acelasi ritm, se estimeaza ca pana in 2050 ghetarul va ajunge la aceleasi dimensiuni pe care le avea la mijlocul Evului Mediu.

So, wtf?!

Elena si Ana s-au inhgesuit in trenuletul supraaglomerat. Lui elena nu i-a placut, lui Ana da.

Promenada de seara pe strada principala din Chamonix.

UTMB-ul dureaza vreo 7 zile cu toate cursele din care e alcatuit.  Pregatirile pentru acest eveniment sunt pe ultima suta de metri.

Asfintit cu seria de Aiguilles la orizont. Orizontul rosu prevesteste urmatoarele zile ploioase. Aici eram in fata oficiului de turism si deja pregateam ultima destinatie pentru actualul concediu. Si verificam asiduu prognoza meteo. Clar, o sa ploua.

A vrut neaparat pe vaca albastra...