Data: 31.10.15
Participanti: Elena, Alex, Vasile, Ilie, Toto
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
De-a lungul anilor am creat o rutina: toamna mergem la pemi. Este vorba de zona care acopera Muntii Locvei si Almajului. In sudul banatuolui, marginita de Dunare, o zona slab populata.
Munti e mult spus, deorece inaltimile maxime abia daca se apropie de 800m. Dar zona e deosebita mai ales in aceasta perioada a anului - padurea se coloreaza superb. De asemenea, odata cu apropierea iernii, parasim inaltimile si ne apropiem de ses.
Pentru tura aceasta avem acelasi meniu: trezirea cu noaptea in cap - la 4 dimineata. Reusim sa iesim din oras la ora 5. Ma bucur sa vad ca inca exista nebuni care rezoneaza la aceste idei trasnite. Azi ni se alatura Vasile, Ilie si Toto.
Am desenat destul de mult acasa tura. Pentru ca in ultimul moment sa schimb complet sensul de parcurgere. Acest mic amanunt avea sa se dovedeasca vital. De data aceasta in sensul bun - ar fi fost aproape imposibil sa parcurgem tura in sensul propus initial.
Incepem ca de obicei din Sasca, pe un frig patrunzator. Ne dam jos cu greu din masina si infruntam gerul diminetii - nu e tocmai cea mai imbietoare temperatura pentru a pedala. Luam toate hainele pe noi si plecam la 0 grade pe termometru.
Banuiesc ca pe aici e si traseul de la Cheile Nerei MTB - in sens invers. Ideea e ca am cautat o ruta care sa nu mai urce pe deja clasicul Deal a lui Gheorghe.
In ultimul timp imi place mult sa descopar locuri noi, drumuri pe care inca nu am umblat. De aici vine si titlul mai ciudat a blogului. De fapt l-am plagiat din antrenamentul pe care il faceam dimineata.
Da, sometime pain is neccessary. Si de fapt nu doar sometime. In general.
De ce? Tocmai ca sa ne ofere nivelul de comfort si siguranta in astfel de ture. Ca sa stim ca putem sa o ducem la capat. Evident, se pot face si ture mai scurte si mai usoare.La fel de evident cum mediocritatea e lucrul care ma scoate cel mai mult din sarite...
Nu mult timp dupa ce am plecat de la masini, ne-am oprit sa ne dam jos un prim strat de haine.
Dupa trecerea aceea ciudata prin apa, drumul se largeste si pana sus in Carbunari e o adevarata placere sa pedalezi.
Prima parte de discovery a trecut cu bine - urma a doua si cea mai "cu cantec" - traversarea de la Carbunari la Dunare. Stiu n drumuri care duc din nord spre Dunare. Acuma ma interesa varianta n+1.
A fost o succesiune de urcusuri si coborasuri abrupte. De impins la ele am impins foarte putin, dar aici a devenit evident faptul ca daca parcurgeam tura in sensul initial era nasoala treaba.
Zona e "imposibil" de strabatut fara GPS. Acuma sunt convins ca orice e de fapt posibil, dar drumurile sunt aici abia vizibile, esti permanent in paduri si nu ai puncte de reper, asa ca orientarea pe harta ar fi o adevarata provocare.
Destul de repede totusi pentru cat de intortocheat si greu a fost drumul - strabatem jungla si avem in fata ochilor Dunarea.
A urmat coborarea pana in Moldova Veche, si dupa aceea o portiune de sosea si Moldova Noua. E oribil aici. Ma gandesc ca ai prefera sa faci puscarie decat sa trebuiasca sa stai in ozna. Totul este intr-o stare avansata de degradare, sta sa se prabuseasca si inspira senzatia de fatalitate.
Chestia asta am inteles de la Toto ca e locul fostei halde de la mina de uraniu. La peisaj ajuta si un vant cumplit care ridica praful. Banuiesc ca raioactivitate nu o mai fi pe-acolo -oricum nu am observat sa licaresc noaptea.
A urmat drumul de ocol a Moldovei prin probabil groapa de gunoi a orasului.
Tot ocolul acesta a avut un singur scop: sa ajungem in Sfanta Elena. E ultimul sat de pemi prin care inca nu am trecut. Am zis ca o duc pe Elena in Sfanta Elena si abia acuma mi-am putut onora promisiunea.
Urcarea spre sat este proaspat asfaltata si are loc printr-o padure de eoliene. Eolienele vin la pachet cu o retea uriasa de drumuri.
Asa ca putem sa propunem spre debate ce e mai bine: energia nucleara sau cea eoliana? Mie mi-e clar ca aia nucleara are un impact mult mai mic asupra mediului si e infinit mai eficienta. Dar na. unii vor musai sa creada ca natura iti da tot ce ai nevoie. Probabil iti si da: dupa ce o distrugi si te uiti mandru la campul de eoliene care iti da intr-un an cat iti da o pastila de uraniu intr-o ora...
Totusi trebuie sa recunosc ca macar amplasamentul a fost perfect ales: e un vant cumplit afara, abia pot sa stau pe bicicleta. Asa ca imediat ce am ajuns in sat, ne ascundem in magazin.
Asta e magazinul satesc tipic cu de toate: de la oale, la baterii, la mancare si o gramada de mase plastice. Oamenii aici vorbesc ceheste, lucrurile sunt ieftine si atmosfera faina.
Fara tragere de inima iesim in taifunul de afara si plecam catre Garnic. In punctul acesta aproape ne resemnasem ca ne prinde noaptea.
Momentul perfect al toamnei pe dealuri: dupa-amiaza.
Portiunea Sfanta-Elena -> Garnic e si ea noua. Aici nu mai avem neaparat probleme de orientare, doar o distanta destul de mare de acoperit. Si terenul e foarte valonat.
Dar avem o echipa perfecta. Ritmul a crescut simtitor si am inceput sa recuperam din orele de lumina.
Deasupra de Garnic. Locurile incep sa fie cunoscute de la turele din anii trecuti. In Garnic am mai facut un mic popas cat sa umplem bidoanele cu apa si venele cu Cola.
Fugind de inserarea care ne urmarea am pornit pe urmatorul tronson: Garnic-Ravensca.
Acuma nu-mi dau seama daca coechipierii mei stiau exact unde suntem. De exemplu, daca aici am fi coborat in vale, am fi scurtat tura cu vreo 2 ore si 15km. Dar ar fi fost pacat...Nu le-am expus si lor aceasta varianta ca sa nu le dau idei si am continuat mai departe.
La un moment dat am vazut un asfalt proaspat care urca din vale prin Carsa Rosie. Anul trecut nu era pe aici.
Nu peste mult timp ne-am intalnit cu o caruta condusa de un bunic si nepotul sau:
- Bade, de unde vine drumul acela, ca anul trecut nu era aici?
- Din Sopot
- Ahhh...Si merge pana in Garnic?
- Am vrea noi, dar nu avem norocul acesta. Deocamdata ne chinuim cu astia.
Asta te pune pe ganduri. Ai fi inclinat sa zici ca se distrug locurile, se asfalteaza tot, se distruge natura.
Pe de alta parte pe oamenii aceia i-a intrebat cineva ce vor? Adica ma indoiesc ca le face o placere deosebita sa inghete in carute, sa faca vreo zi pana la cel mai apropiat spital, sa raman iarna blocati pe acolo.
Si mi se pare cel mai egoist mod de gandire sa te apuci sa ii salvezi de la ceva ce ei de fapt chiar vor: sa traiasca ca si semenii lor.
Pe scurt: asta e, noi am prins drumurile astea desfundate si faine de MTB. Cu aceeasi placere o sa revenim aici si cu Ana pe cursiere.
Ravensca apare pe marcaje.
Imaginea asta o capturez in fiecare an cam in acelasi moment a zilei. Uneori mai e si ceata in poza. Imi place linistea pe care o inspira. Si continuitatea pe care mi se pare ca o da intre vara care a trecut si urmatorul an ce sta sa vina. Un fel de punte.
In Ravensca facem ultimul stop. Mancam bine - mai avem o urcare nasoala in fata. "Sugem" ultimele raze de soare - in curand vine seara cu frigul inerent.
Din Ravensca am avut ultima portiune de discovery - coborarea pana in Urcu. La final pot zice ca peste 60% din traseu a fost nou, facut din mouse acasa si de data asta realitatea de la fata locului a confirmat ce vazusem pe monitor. Sunt bune si turele fara surprize...
Urcarea din Urcu pana in Stancilova e grea. E foarte grea de fapt. Si din cauza pantei si mai ales a oboselii deja acumulate. Iesim la "drumul mare" o data cu inserarea. Si cu frigul.
Inca vreo 10km de drum forestier anost, pe noapte si frig ne duc pana in Carbunari. Aici oprim sa luam toate hainele pe noi si sa dam drumul la lumini.
Coboram pe fostul asfalt cei 10km pana in Sasca si inchidem bucla.
Daca a fost cum am visat? Pai a fost chiar mai mult. Am fost din nou "acasa". Am fost o echipa frumoasa si poate cea mai omogena de cand mergem mai in grup.
Pun aici si track-ul, nu de alta dar peste ani o sa imi fie imposibil sa imi amintesc pe unde am fost.
Si cu asta eram multumit. Facusem impreuna cu Elena tura pe care o visam. Era momentul sa pun bicicleta in cui.
Si ca de obicei, planul nu avea sa bata. Mega tura lui 2015, o nebunie de traseu intr-o zona de vis urmau sa vina in doar cateva zile...
Sometime pain is necessary. Ca sa poti sa te bucuri de asa ceva.
Participanti: Elena, Alex, Vasile, Ilie, Toto
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
De-a lungul anilor am creat o rutina: toamna mergem la pemi. Este vorba de zona care acopera Muntii Locvei si Almajului. In sudul banatuolui, marginita de Dunare, o zona slab populata.
Munti e mult spus, deorece inaltimile maxime abia daca se apropie de 800m. Dar zona e deosebita mai ales in aceasta perioada a anului - padurea se coloreaza superb. De asemenea, odata cu apropierea iernii, parasim inaltimile si ne apropiem de ses.
Am desenat destul de mult acasa tura. Pentru ca in ultimul moment sa schimb complet sensul de parcurgere. Acest mic amanunt avea sa se dovedeasca vital. De data aceasta in sensul bun - ar fi fost aproape imposibil sa parcurgem tura in sensul propus initial.
Incepem ca de obicei din Sasca, pe un frig patrunzator. Ne dam jos cu greu din masina si infruntam gerul diminetii - nu e tocmai cea mai imbietoare temperatura pentru a pedala. Luam toate hainele pe noi si plecam la 0 grade pe termometru.
Banuiesc ca pe aici e si traseul de la Cheile Nerei MTB - in sens invers. Ideea e ca am cautat o ruta care sa nu mai urce pe deja clasicul Deal a lui Gheorghe.
In ultimul timp imi place mult sa descopar locuri noi, drumuri pe care inca nu am umblat. De aici vine si titlul mai ciudat a blogului. De fapt l-am plagiat din antrenamentul pe care il faceam dimineata.
Da, sometime pain is neccessary. Si de fapt nu doar sometime. In general.
De ce? Tocmai ca sa ne ofere nivelul de comfort si siguranta in astfel de ture. Ca sa stim ca putem sa o ducem la capat. Evident, se pot face si ture mai scurte si mai usoare.La fel de evident cum mediocritatea e lucrul care ma scoate cel mai mult din sarite...
Nu mult timp dupa ce am plecat de la masini, ne-am oprit sa ne dam jos un prim strat de haine.
Prima parte de discovery a trecut cu bine - urma a doua si cea mai "cu cantec" - traversarea de la Carbunari la Dunare. Stiu n drumuri care duc din nord spre Dunare. Acuma ma interesa varianta n+1.
A fost o succesiune de urcusuri si coborasuri abrupte. De impins la ele am impins foarte putin, dar aici a devenit evident faptul ca daca parcurgeam tura in sensul initial era nasoala treaba.
Zona e "imposibil" de strabatut fara GPS. Acuma sunt convins ca orice e de fapt posibil, dar drumurile sunt aici abia vizibile, esti permanent in paduri si nu ai puncte de reper, asa ca orientarea pe harta ar fi o adevarata provocare.
Destul de repede totusi pentru cat de intortocheat si greu a fost drumul - strabatem jungla si avem in fata ochilor Dunarea.
A urmat coborarea pana in Moldova Veche, si dupa aceea o portiune de sosea si Moldova Noua. E oribil aici. Ma gandesc ca ai prefera sa faci puscarie decat sa trebuiasca sa stai in ozna. Totul este intr-o stare avansata de degradare, sta sa se prabuseasca si inspira senzatia de fatalitate.
Chestia asta am inteles de la Toto ca e locul fostei halde de la mina de uraniu. La peisaj ajuta si un vant cumplit care ridica praful. Banuiesc ca raioactivitate nu o mai fi pe-acolo -oricum nu am observat sa licaresc noaptea.
A urmat drumul de ocol a Moldovei prin probabil groapa de gunoi a orasului.
Tot ocolul acesta a avut un singur scop: sa ajungem in Sfanta Elena. E ultimul sat de pemi prin care inca nu am trecut. Am zis ca o duc pe Elena in Sfanta Elena si abia acuma mi-am putut onora promisiunea.
Urcarea spre sat este proaspat asfaltata si are loc printr-o padure de eoliene. Eolienele vin la pachet cu o retea uriasa de drumuri.
Asa ca putem sa propunem spre debate ce e mai bine: energia nucleara sau cea eoliana? Mie mi-e clar ca aia nucleara are un impact mult mai mic asupra mediului si e infinit mai eficienta. Dar na. unii vor musai sa creada ca natura iti da tot ce ai nevoie. Probabil iti si da: dupa ce o distrugi si te uiti mandru la campul de eoliene care iti da intr-un an cat iti da o pastila de uraniu intr-o ora...
Totusi trebuie sa recunosc ca macar amplasamentul a fost perfect ales: e un vant cumplit afara, abia pot sa stau pe bicicleta. Asa ca imediat ce am ajuns in sat, ne ascundem in magazin.
Asta e magazinul satesc tipic cu de toate: de la oale, la baterii, la mancare si o gramada de mase plastice. Oamenii aici vorbesc ceheste, lucrurile sunt ieftine si atmosfera faina.
Fara tragere de inima iesim in taifunul de afara si plecam catre Garnic. In punctul acesta aproape ne resemnasem ca ne prinde noaptea.
Momentul perfect al toamnei pe dealuri: dupa-amiaza.
Portiunea Sfanta-Elena -> Garnic e si ea noua. Aici nu mai avem neaparat probleme de orientare, doar o distanta destul de mare de acoperit. Si terenul e foarte valonat.
Dar avem o echipa perfecta. Ritmul a crescut simtitor si am inceput sa recuperam din orele de lumina.
Deasupra de Garnic. Locurile incep sa fie cunoscute de la turele din anii trecuti. In Garnic am mai facut un mic popas cat sa umplem bidoanele cu apa si venele cu Cola.
Fugind de inserarea care ne urmarea am pornit pe urmatorul tronson: Garnic-Ravensca.
Acuma nu-mi dau seama daca coechipierii mei stiau exact unde suntem. De exemplu, daca aici am fi coborat in vale, am fi scurtat tura cu vreo 2 ore si 15km. Dar ar fi fost pacat...Nu le-am expus si lor aceasta varianta ca sa nu le dau idei si am continuat mai departe.
La un moment dat am vazut un asfalt proaspat care urca din vale prin Carsa Rosie. Anul trecut nu era pe aici.
Nu peste mult timp ne-am intalnit cu o caruta condusa de un bunic si nepotul sau:
- Bade, de unde vine drumul acela, ca anul trecut nu era aici?
- Din Sopot
- Ahhh...Si merge pana in Garnic?
- Am vrea noi, dar nu avem norocul acesta. Deocamdata ne chinuim cu astia.
Asta te pune pe ganduri. Ai fi inclinat sa zici ca se distrug locurile, se asfalteaza tot, se distruge natura.
Pe de alta parte pe oamenii aceia i-a intrebat cineva ce vor? Adica ma indoiesc ca le face o placere deosebita sa inghete in carute, sa faca vreo zi pana la cel mai apropiat spital, sa raman iarna blocati pe acolo.
Si mi se pare cel mai egoist mod de gandire sa te apuci sa ii salvezi de la ceva ce ei de fapt chiar vor: sa traiasca ca si semenii lor.
Pe scurt: asta e, noi am prins drumurile astea desfundate si faine de MTB. Cu aceeasi placere o sa revenim aici si cu Ana pe cursiere.
Ravensca apare pe marcaje.
Imaginea asta o capturez in fiecare an cam in acelasi moment a zilei. Uneori mai e si ceata in poza. Imi place linistea pe care o inspira. Si continuitatea pe care mi se pare ca o da intre vara care a trecut si urmatorul an ce sta sa vina. Un fel de punte.
In Ravensca facem ultimul stop. Mancam bine - mai avem o urcare nasoala in fata. "Sugem" ultimele raze de soare - in curand vine seara cu frigul inerent.
Din Ravensca am avut ultima portiune de discovery - coborarea pana in Urcu. La final pot zice ca peste 60% din traseu a fost nou, facut din mouse acasa si de data asta realitatea de la fata locului a confirmat ce vazusem pe monitor. Sunt bune si turele fara surprize...
Urcarea din Urcu pana in Stancilova e grea. E foarte grea de fapt. Si din cauza pantei si mai ales a oboselii deja acumulate. Iesim la "drumul mare" o data cu inserarea. Si cu frigul.
Inca vreo 10km de drum forestier anost, pe noapte si frig ne duc pana in Carbunari. Aici oprim sa luam toate hainele pe noi si sa dam drumul la lumini.
Coboram pe fostul asfalt cei 10km pana in Sasca si inchidem bucla.
Daca a fost cum am visat? Pai a fost chiar mai mult. Am fost din nou "acasa". Am fost o echipa frumoasa si poate cea mai omogena de cand mergem mai in grup.
Si cu asta eram multumit. Facusem impreuna cu Elena tura pe care o visam. Era momentul sa pun bicicleta in cui.
Si ca de obicei, planul nu avea sa bata. Mega tura lui 2015, o nebunie de traseu intr-o zona de vis urmau sa vina in doar cateva zile...
Sometime pain is necessary. Ca sa poti sa te bucuri de asa ceva.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu