Ziua 13 - Col de la Madeleine

Data: 14.08.15
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Saint Jean de Maurienne
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Revin in lumea amintirilor dupa o pauza destul de lunga. Ziua a 13-a era si ultima petrecuta in Saint Jean de Maurienne.

Ca ne para rau ca plecam, avem azi parte de o vreme perfecta. Planul zilei este urcarea pe Col de Madeleine, ultima tinta inca neatinsa din zona.

Am ales pentru final acest Col si dintr-un alt motiv: azi se va inchide aici circualtia masinilor si Col-ul va fi doar al biciclistilor. Aceasta strategie se aplica si la celelate catarari din zona - drumul se inchide pentru o perioada de cateva ore si atunci doar biciclistii au acces acolo.

Pauza de incalzit. Am plecat destul de dimineata si jos in vale era de-a dreptul frig. Acuma vad ca Ana era de fapt echipata cu pufoaica, chiar daca e luna august.

Baba Dochia isi leapada strat dupa strat de imbracaminte.

Goanga la bronzat.

Am plecat de dimineata: drumul este inchis intre ora 8 si ora 11. Acuma partea asta cu inchisul a fost relativa. Destul de multe masini treceau pe langa noi. Nu stiu daca erau din satele de pe parcurs sau chiar nu respectau ceea ce ei isi propusesera.

Poate si fiindca a doua zi urma sa parasim zona, aceasta tura si acest Col mi-au ramas cele mai dragi in amintire.

Uite colo, pe versantul de vis-a-vis alta sosea. Aiiii ce as incerca-o si pe aia.

Acelasi tipar: urci pe o vale abrupta, treci prin sate colorate. In fundul vaii dai invariabil de statiunea de ski - sincer, chiar pattern-ula cesta s-a aplicat in fiecare zi. Statiunile de ski franceze mi se par urate, dar frumosul e o chestie relativa.

Deasupra de statiunea de ski, drumul era intr-adevar complet inchis. O mare de oameni pe jos si pe bicicleta l-au ocupat.

Urcarea in sine a fost grea. Nu cea mai grea - imi revenisem in final dupa inceputul dezastrous de saptamana cand am fost complet epuizat. Dar grea. Cat sa o tii minte si sa te bucuri cand ajungi in varf.

In Col erau tarabe unde primeai branza si cascaval gratis -produse locale pe care oamenii le promovau.

Si Franta n-ar fi Franta fara flasnetar. Care canta romante.

Aceeasi echipa, aceeasi pasiune, un nou Col.

Si pattern-ul de care va vorbeam nu ar fi complet daca in Col nu am avea o cabana.

Hai sa vad daca ghiciti ce e gogoloiul ala mare si alb de pe fundal.

Locul ideal de mancat, baut o bere sau de jucat.

Acuma e momentul acela din an cand devin nostalgic. De aceea nu prea imi place sa ma uit la poze. Le fac, le prelucrez, le pun pe Picasa si inchid capitolul. Ma enerveaza sa ma uit la poze.

Dar acuma nu pot sa nu ma gandesc ca vine iara momentul sa ne luam talpasita. Am stat destul. Si avem niste datorii tropicale de indeplinit. Altfel zicea lumea ca ne-am ramolit

Pregatita de coborare.

"Catarare incalificabila" - mi-a placut asta.

Sa vezi cu ochii tai. Sa simti pe pielea ta. Sa fii tu acolo. Chiar daca ar exista metode mult mai la indemana pentru a accesa aceleasi informatii.

Imi place sa cred ca si peste multi ani vom fi aceeasi echipa in turele de bicicleta.

La intoarcere mai aveam un lucru de bifat. Va ziceam acuma cateva blog-uri de Lacet de Montvernier. Mi-a fost clar ca le ratasem abia azi cand le-am vazut de pe european.

Nu puteam pleca din zona fara sa le trec in catastif. In poza daca te uiti atent vezi un pod suspendat de la un traseu de via Faerrata care urca din vale.

Cam asa arata drumul. Sunt doar vreo 3.4km cu o diferenta de nivel de 277m si 18 curbe in ac de par. Localnicii mai au un drum de acces - pe asta cred ca l-au facut doar ca sa aiba cu se ce mandri.

Daca tot le-am facut si pe astea mi-am mai aminti de un Col pe care il lasasem balta in ziua cu Col de la Croix de Fer: e vorba de Col du Mollard.

Un Col mic, dar ...cozzy. Cochet. Foarte putini ciclisti - majoritatea sunt interesati de catararile mai renumite din jur asa ca il lasa pe asta in pace. De fapt de-a lungul urcarii nu am intanit pe nimeni.

Sus era ceva serbare campeneasca la care oamenii pareau ca...inoata. Cel putin erau o gramada de copii in costume de baie. Tinand cont de temperatura de afara, mai degraba cred ca era ceva proces de calire...

Si nu puteam sa cobor tot pe unde am urcat, asa ca am continuat coborarea pe partea cealalta a Col-ului.

M-am oprit de destul de multe ori. Ca atunci cand pleci dintr-un loc care ti-a devenit drag si vrei sa ii mai smulgi cateva amintiri. Uite de-acolo de sub varfurile alea stancoase vin.

Si pe acolo pe drumul ala de se vede vis-a-vis plin de serpentine, pe-acolo am urcat.

Saint Jean de Maurienne. O "greseala". Am ajuns aici doar ca Elena a preferat sa se uite pe atlasul nostru batran si nu pe GPS. O zona superba daca iti place ciclismul.

Si da, imi place sa cred ca peste ani o sa revenim in aceeasi formatie de 3 sa refacem aceste drumuri superbe.

Dar excursia noastra nu se incheiase inca. Dimpotriva - urma cireasa d epe tort. A doua zi urma sa pornim la drum catre gogoloiul ala mare si alb.