Duatlon Cornesti

Data: 24.10.2015
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Cornesti
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Duatlon Cornesti. Concursul are deja traditie. Este organizat de o mana de oameni in satul Cornesti situat la 18km de Timisoara.

Scopul principal al concursului este promovarea miscarii si a sportului in randul copiilor. Stiu ca fiecare maraton mai face si cate o cursa de copii. Asa, de umplutura la majoritatea. Da bine in general.

Aici e cumva invers. Se pune accent pe probele copiilor. Ei sunt actorii principali aici. Exista si probele de adulti, dar interesul principal se indreapta catre copii.

Si daca ar fi si numai acest aspect si Duatlon Cornesti e cu totul altceva. Oamenii de acolo au inteles ca viitorul sunt ei - copiii - si acolo trebuie lucrat, acolo trebuie cautate viitoarele valori.

Vreau s-o duc si pe Ana la acest concurs. Unii au zis ca e mica. Stiu, a fost mica si cand am dus-o in wrap si cand am dus-o prima oara la munte si cand am tinut-o in frig si cand am pus-o in scaunul de bicicleta s.a.m.d.

M-am obisnuit in timp sa nici nu mai comentez la asa ceva. Initial ma enervam, incercam sa explic. Acuma ma doare-n in dosul curului de parerile altora... Le ascult, zambesc, aprob si fac cum vreau eu.

Revenind la concurs. E primul duatlon la care o sa particip. Duatlon inseamna alergare+bicicleta. Iar eu n-am mai alergat din aprilie.

Constiincios mi-am facut abonament la sala (a venit toamna, am intrat in mediul de antrenament controlat). Uite inca un aspect pentru care multumesc duatlonului: m-a facut sa alerg iara.

Am avut 8 zile efectiv de antrenament ca sa imi amintesc cum sta treaba cu alergatul. A fost hazliu: am pornit de la 4.44 min/km. In 8 zile mi-am propus sa ajung la 4min/km. Am avut un plan pentru astea 8 zile, l-am urmat consecvent.

Si ca sa nu va mai tin in suspans, da, am reusit. A fost un test foarte util pentru Half IronMan-ul de anul viitor.

Dam zilele inainte si ajungem in dimineata concursului. Elena nu va concura, vrea sa stea cu fata.

Cum am spus, actorii principali sunt copiii. E greu sa inteleg ce vrea Ana. Ce ii place, ce o motiveaza.

Stie ca mama si tata merg la concursuri. E foarte mandra de medaliile Elenei - sau ma rog - ii place sa se joace cu ele.  Dar ea vrea oare sa faca asta?

Exista o singura modalitate sa aflu: nu sa ascult ce zic altii. Sa participe.

Ritualul cu luarea numarului, inscrisul la concurs, atmosfera - ii plac.

S-a dat startul. Multi prieteni au venit cu copiii.

Pe scurt: nu i-a placut deloc alergatul. A plans si nu a mai vrut. O fi genetica treaba asta cu alergatul...

Am convins-o sa ia startul totusi la bicicleta. Asta i-a placut. Chiar mult.

A terminat cursa. Irelevant ca a iesit pe 2 la fete.

Mie mi se pare important ca a vazut ca sunt si alti copii care se dau cu bicicleta, care alearga, care fac miscare. Asta trebuie sa retina.

La bicicleta vroia sa depasesca si ea pe cineva. A invatat ca pentru a obtine ceva trebuie sa muncesti. Sa depui efort. Si asta e si mai important.

A urmat cursa adultilor. Pentru asta chiar m-am si incalzit inainte pe strazile din sat.

Am luat startul si dupa vreo 300m eram deja undeva pe la mijlocul plutonului. E aici si Horia, Calin,  Dan si alti cunoscuti. Cam toti m-au depasit. Dar cum oricum n-aveam mari sperante la alergat am continuat sa ma tarai cat am putut de repede.

Pe cat de prost am alergat, pe atat de repede am facut tranzitia. Adica in timp ce toti isi schimbau papucii de bicicleta cu cei de alergare eu m-am urcat direct pe bicicleta. Nu inteleg de ce nu a-i folosi papucii de bike si la alergare...Ma rog, probabil sunt eu mai obtuz. Ideea e ca mie mi-a luat tranzitia vreo 5 secunde...

La bicicleta treburile au fost destul de simple - la mijlocul primei ture eram pe locul 1 la general.

Cu asta am bifat o premiera absoluta - n-am mai fost niciodata primul intr-un concurs. Mai departe am aplicat principiul lui Maus :"Nu te uita inapoi - cineva ti-o poate lua inainte" .

Nu a fost cazul, asa ca am intrat primul la cea de-a doua proba de alergare.

2km de agonie. Desi ma magulea ideea de a fi primul, nu am fost chiar foarte conectat la concurs. Mi-a facut multa placere sa particip, dar as zice ca am mers undeva la relanti - a lipsit nebunia si inversunarea cu care intru in arena cu alte ocazii.

 Locul 1 general.

Si acuma despre organizare:oamenii aceia au facut o treaba extraordinara. Incepand, repet, cu ideea de a pune accentul pe copii. Deja si numai asta si le asigura un loc cu totul aparte in peisajul curselor.

In general (de fapt niciodata) nu m-am dus la concursuri pentru premii. Avem suficiente resurse ca sa putem participa la competiti doar din placerea sportului. Asa ca mi-e cam egal in ce constau premiile.

Dar nu pot remarca ca la unele din cele mai bine cotate concursuri din tara, Elena pe podium a primit jumatate din taxa de participare ca premiu...

Aici eu am plecat acasa cu o bicicleta noua complet echipata, cu bonuri cadou. La fel si Ana.

Si asta in conditiile in care concursul era GRATIS pentru copii si 30RON pentru adulti.

La final te puteai ghiftui pana te umflai cu gulas. De fapt vreo 3 feluri de mancare.

Pe traseu au fost multi baieti din sat - iarasi un lucru frumos.

Ce ar fi de imbunatatit? Un singur lucru: Promovati-l! Din timp, agresiv, mult. Promovati-l!

Poza cu campionii. Cipi e si el in spatele organizarii evenimentului.

Si Vali. E un grup aici in vest care organizeaza chestii faine. Si care trebuie sa continuie.

Primul concurs al Anei. Parerea mea sincera e ca sportul te face OM. Te invata sa respecti niste reguli. Te invata in primul rand ca exista niste reguli. Te invata ca exista o autoritate. Te invata ca trebuie sa muncesti pentru a obtine ceva. Asa ca da, o sa insist obsesiv ca Ana sa faca sport.

Va asteptam sambata la un alt concurs - de data aceasta exclusiv pentru copii - la Muzeul Satului.

Cernei - creasta interzisa

Data: 25.10.2015
Participanti: Alex, Bobi, George, Vladimir, Mircea, Raluca, Vasile
Locatie: Cernei
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Ziua a inceput de fapt undeva in miez de noapte. La 4 suna ceasul, la 4.12 sunt plecat deja de acasa.

De data aceasta singur dupa foarte mult timp - Elena e tinuta pe tusa de o raceala.

Si de fapt nu sunt chiar singur - suntem sapte aventurieri pe ziua de azi. Il pescuiesc pe Bobi si pornim in noapte catre Caransebes de unde il luam si pe George. Cu George n-am  mai fost la ture de ceva timp.

Punctul de plecare in tura este coada lacului de la Rusca. Acolo ajungem aproape o data cu rasaritul. E frig -2 grade. E devreme, foarte devreme. Dar pentru imaginea de mai sus merita tot efortul.

Apare si Mircea si ceilalti 3 eroi: Raluca, Vladimir si Vasile.

Planul zilei de azi e foarte ambitios: creasta Cernei cu intoarcere peste Canicea. Creasta Cernei in special este un mare semn de intrebare - pe acolo nu am mai fost si vrem sa vedem daca se preteaza la MTB.

Pregatirea cailor inainte de intrarea pe hipodrom. Bicicleta aceea este indestructibila. M-a purtat ani de zile pe toate coclaurile. Am vrut s-o vand. Intr-un final am renuntat la idee si ma bucur enorm ca am pastrat-o.

Plecam la drum intr-un cadru ireal, de inceput de lume. Aveam in plan initial si traversarea varfului Cozia, dar pe masura ce am strans datele pentru tura si parerile altor oameni care au mai fost prin zona, am renuntat la idee.

De la masina urcam foarte abrupt pe un tapsan de iarba. E ciclabil la limita. Pe jos e o chestie alba, scarboasa. Prevesteste venirea iernii si a zapezii. Eu am inceput sa sper tot mai mult in chestia cu incalzirea globala... Nu m-ar deranja deloc sa nu mai apara zapada sau iarna...

Pe scurt am gasit o noua trecere intre Arsuri si Camena. Nu e foarte diferita de cea "clasica" pe care o foloseam pana acuma. E situata undeva mai sus, sub varful Cozia si e mai putin susceptibila la noroaie.

Pe masura ce ajungem pe partea insorita a mutelui, se schimba si dispozitia noastra. Muschii incep sa se dezghete si parca ne vine si cheful de vorba.

Vedere spre Canicea dinspre Cozia. Uitati-va bine la creasta aceea, o s-o mai vedeti :). Promit sa o fac vedeta anul viitor.

Toamna a inceput cum nu se poate mai prost: din varii motive nu am apucat pana acum sa facem "epicele" de toamna. Ba vremea proasta, ba "obligatiile" concursurilor nu ne-au dat liber la roata.

Solul din zona este de-a dreptul infect in cazul ploilor - lutul cel mai urat ti se lipeste de roti. Si are si darul sa tina saptamani si luni in sir. Se pare ca anul acesta a fost ceva seceta si ploile din ultimul timp nu au reusit sa faca inca noroi pe aici.

Am inaintat repede prima portiune. Orientarea a mers bine. Aici suntem in grafic.

Coboram la sosea si o luam in sus catre Pietrele Albe. Drumul acesta "l-am descoperit" acuma multi ani- veneam cu masina pana aici si faceam ture pana la Pietrele Albe si inapoi. Urcarea pe vale e faina, abrupta, sportiva.

Castigam repede altitudine si schimbam foioasele pe conifere. Scoatem nasul din paduri si privim catre crestele din jur.

Drumul pe care urcam e unul din multele care strapung dinspre vale catre creasta. Dar doar "catre" creasta. Niciunul nu ajunge sus pe ea.

Cam de-aia se cheama locul Pietrele Albe...

Iesim in golul alpin.

De aici a inceput aventura in necunoscut - in fata e varful Baba si de acolo se intinde creasta Cernei. Treaba ciclabila s-a oprit la fix 1544m altitudine. De aici am trecut la impins bicicletele.

Si iata-ne in premiera cu bicicletele pe creasta Cernei. Pana aici am impins si dupa aceea carat bicicletele. Nu e vorba neaparat de panta -dar nu exista neam de drum si e aproape imposibil sa impingi bicicleta pe urmele de oi.

In creasta am realizat ca nici mai departe nu va fi mai bine. Nu exista poteci, nu exista nimic. Chiar daca e aproape plat in anumite portiuni, nu ai cum sa mergi cu bicicleta pe aici.

Compenseaza peisajul: Tarcu, Gugu, creasta Cernei care se continua dupa aceea cu Godeanu si se pierde in Retezatul Mic. Chiar Retezatul departe la orizont...

In sud se distinge Piatra Mare Closani.

Au urmat 4 ore de carry bike. 4 ore totusi nu am mai carat pana acum bicicleta dupa mine...Momentele in care puteai sta in sa erau foarte rare si de scurta durata.

Inclusiv la vale am impins la ele. Este clar ca acesti munti nu o sa apara la 2BE. Este la fel de clar ca nici noi nu o sa mai aparem vreodata pe aici. Sau sigur nu foarte curand.

E o creasta izolata, frumoasa poate tocmai prin izolarea ei. Daca esti predispus la meditatie, la introspectie, la taiat venele...

Mie imi plac chestiile mai sportive, mai dinamice, mai populate, mai abrupte. Asa ca o sa las creasta Cernei asa cum a facut-o mama natura.

Crovurile vazute dintr-o perspectiva noua. Intr-adevar peisajul compensa frustrarea ca impingem de ore in sir bicicletele.

Varfurile se succedau unele dupa altele agonizant de incet. Nume ciudate apar pe hartile de pe GPS: Iutii, Sclivar, Boldoveni.

Aici s-a prabusit un avion in 1936. Probabil atunci au si fost descoperiti acesti munti... Domoli, chei, fara nici o linie franta, creasta asta isi inalta capul la aproape 1800m.

Ganditorul de la Boldoveni.

George a vrut sa isi schimbe poza de profil - asa ca am facut un foto session sub Vlascu Mare.

Adevaru-i ca am fost un grup foarte eterogen. Si foarte stabil psihic. Repet asta intr-una in fiecare blog fiindca consider ca e mult mai important decat factorul fizic. Ar fi cumplit sa ma "plimb" pe aici cu cineva care constant m-ar fute la melodie: Unde suntem? Cat mai avem? Ne prinde noaptea? Ne-am ratacit?

Portiunea asta de single trail a fost partial pretabila la ciclism. De fapt asta a fost cam cea mai frustranta. Puteai sa dai 2-3 pedale, dupa care te blocai in santurile adancite de ape.

Cam tot pe aici am renuntat si la ideea de a mai continua pana la intersectia cu traseul de maraton de la Hercules. Planul initial fusese de mult abandonat - cam de cand intrasem in creasta. Pe masura ce inaintam cu viteza melcului turbat, am renuntat la Canicea si la parcurgerea traseului de la Hercules.

Acuma visam sa ajungem pe lumina in Bogaltin si de acolo sa ne intoarcem pe asfalt la masini.

In final am renuntat si la Bogaltin si ne-am multumit cu o coborare "inventata" pe loc catre Topla.

1000m diferenta de nivel la vale pe un drum superb de enduro. Partea cea mai faina a turei coborarea aceasta.

Cu ultimele raze de lumina ajungem la sosea si de acolo  ii dam in viteza catre saua Arsuri si inapoi la masini.

A fost o tura...utila. Creasta Cernei a disparut de pe hartile mele cu aceasta ocazie. Am avut parte de niste peisaje de vis si de un grup excelent. A fost un una din "acele" ture.

Si acuma urmeaza calatoria in tara Pemilor. De data asta folosim bicicleta pentru ce a fost ea inventata...

Ziua 12 - Col de la Croix de Fer

Data: 14.08.15
Participanti: Elena, Alex, Ana
Locatie: Saint jean de Maurienne
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/ 

Ana se trezeste cu noaptea in cap. De fapt de-a lungul excursiei a fost pe post de ceas desteptator. Invariabil la 7.30 era in picioare.

Asa ca primele ore ale diminetii ea se juca in camping, iar noi pregateam tura din ziua respectiva: micul dejun, bagajele, bicicletele, traseul.

Azi avem in plan Col de la Croix de Fer. Urcarea spre Col incepe chiar de la iesirea din camping.

Ziua de azi a inceput mult mai bine comparativ cu precedentele doua. O fi de la mancarea de aseara, de la somn, de la odihna - nu stiu. Dar astazi am iara chef de pedalat.

Fiecare Col are particularitatile lui. Asta incepe in forta si catara in serpentine scurte si abrupte pe versantul din dreapta a vaii din poza.

Final de invartit pe serpentine - de aici panta se domoleste si drumul se "intinde".

Tuneluri - bucuria Anei! A observat ca daca strigi tare in tunel se aude ecoul. Ei, ea nu stie inca ce e acela ecou, dar o distra sa chiuie prin tunel.

Intersectie. Col du Mollard si Col de la Croix de Fer. Fiindca statistica e statistica, am zis sa facem un detur pana pe Mollard . Dar in final a biruit cred ca plictiseala si am zis ca asta e - ne multumim doar cu un Col si nu o mai chinuim pe Ana inca 2 ore in scaun.

Asa ca am continuat catre Croix de Fer. Bine, a doua zi m-am dus si am facut Mollard-ul. Palmaresul e palmares, nu iti bati joc de el...

Pe valea care se termina cu Croix de Fer.

In Franta mai e obiceiul sa cateri statiunile in varful muntelui. Obicei care nu prea e folosit in celelalte tari. Si trebuie spus ca statiunile nu sunt neaparat niste perle arhitectonice sau locuri in care visezi sa ajungi.

Din statiune reluam serpentinele catre Col.

Clasica. Poza de la gafait. Adica atunci cand tata e astupat si nu mai poate respira, ne oprim si facem poze.

Vremea a tinut si azi cu noi. A inceput sa se si incalzeasca asa ca apropae semana cu o primavara timpurie.

Mai un pic. Dupa curba e pasul.

Probe de trial.

Intr-un final am prins loc de facut poza cu indicatorul. Aparuse neamtul (pe langa ca nu imi place tara lor, cu atat mai putin imi place de ei...) cu motorul. S-a dat jos, a lasat motorul sprijinit acolo si s-a apucat sa-i faca poze. Gras, cu inceput de chelie, arogant. Cand i s-a cerut sa il mute a inceput sa gesticuleze nemultumit . Si a mai facut o droaie de poze. Si de data aceasta ignoranta a dat cele mai bune rezultate. S-a plictisit si a plecat cand a vazut ca nu-l baga nimeni in seama.

Da. Cabana din pas.  Astazi s-a putut sta chiar si afara.

"Nu imi place prajitura!"

Dar imi place sa fac poze...

Ne plac panourile alea informative. E fain sa stii unde esti si la ce te uiti in zare.

Bine, poate nu era chiar asa de cald cum ne imaginam noi... Doar e deja august...

Nu departe de Croix de Fer mai e un Col. Pe asta nu l-am mai ratat. Chiar daca pe harti e trecut ca tura separata, noi l-am fentat si l-am cucerit de pe Croix de Fer.

De fapt numai eu cu Ana am fost pe Glandon. Elena avea chef sa coboare pe off-road. Asa ca in Croix de Fer a inceput sa culeaga informatii despre posibile rute. Baiatul de acolo era total aerian - nu stiu exact care era rolul lui la informatii turistice.

Pana la urma de pe harta, de pe studiul de relief de la fata locului, Elena a decis sa catere mai departe in speranta ca va gasi ceva traseu fain de coborare.

Catararea zice ca a fost un carry-bike continuu.

Nici coborarea nu a incantat-o foarte mult.

Asta imi aminteste de o tura de off-road facuta dis de dimineata in Lanlesbourg...

Poze din tura aia n-am. M-am trezit devreme, pe la 6.00 si pe un frig crunt m-am pregatit de plecare. Tot pe poteca aia din spatele camping-ului am luat-o, am sarit iarasi parleazul, dar de data asta am continuat pe drumul forestier pe curba de nivel.

Am cu mine o harta cu traseele de enduro din zona si vreau sa leg vreo 2 dintre ele dintre care unul negru. A fost o dimineata interesanta  -am urcat pana pe ceva platou unde mi se pare ca era o statiune de ski.

Sunt asa de vag deoarece era o ceata de abia vedeam la cativa metri in fata mea.

Mai stiu ca la un moment dat am nimerit in mijlocul unei stani. Aici ciobanii au ca si caini de stana nimic altceva decat Saint Bernard-ul. Apoi cand monstrul ala se ridica in picioare, se oboseste sa se deplaseze catre tine si incepe sa si latre, iti amintesti cu drag de pudelii aia draguti din Godeanu.

A aparut si ciobanul si mi-a zis ca e bland si nu face nimic. O fi asa, dar cand te miroase ursu' la o palma de buci parca iti cam dispare curajul.

Am si impins destul de mult in tura aia. A fost si o portiune faina de single trail. Si o coborare mediocra chiar si pentru veleitatile mele de coborator.

Revenind la tura de azi, am facut un circuit pana la urma: am urcat pe partea cu Croix de Fer, am continuat cu Glandon si am inchis pe acolo circuitul. Pe coborare m-am oprit de mai multe ori. O data ca sa mai fac poze, dar mai ales ca sa verific daca Ana nu s-a transformat intr-un veritabil sloi de gheata.

"Stai micutule, sa iti reglez franele."

Un nou moment dedicatul dezghetatului.

Intoarcerea in camping se face pe ceva drum national foarte circulat. Dar cel putin aici e cald. Asa ca oprim pe marginea drumului si trecem la dat jos straturile de imbracaminte de pe noi.

Paella de Carrefour s-a dovedit a fi o alegere revigoranta dupa turele de acolo. Portia de 4 persoane era un bun aperitiv pentru...

...felul principal.

Seara am mai avut timp suficient pentru a ne mai juca in camping.

Mai tare tatiiiii!!! Mai tareeeee! Spre o noua zi si o noua tura!