Data: 13.08.2015
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Lanslebourg
Dupa o noapte uda, dimineata nu arata nici ea mai optimist. Ne asteptam la asta, asa ca suferim mai usor. Elena merge sa aranjeze lucrurile cu proprietara camping-ului. E o sarboiaca casatorita cu un francez si care e uimita cat de bine vorbeste Elena franceza. Sincer biata sarboiaca nu vorbea, aduce grave ofense acestei limbi asa frumoase...
Totul e mai usor suportbabil aici. Franta! Iubesc tara asta. Am spus-o si am tot repetat-o. Daca imaginatia mea bogata ma vede emigrat pe udeva prin Noua Zeelanda, pragmatismul Elenei arata ca undeva in sudul Frantei (sa zicem Toulouse) visurile mele ar prinde contur. Si cum acuma in Romania a venit vremea aia de cacat, junghiul plecatului apare din nou...
Primul lucru dimineata ma urc pe bicicleta si plec in sat. Aproape tot e inchis deocamdata. Dupa o scurta tura realizez ca tot satul se rezuma la: restaurnate, macelarii, patiserii si magazine de branzeturi. Si astea se repeta de la un capat al altuia a satului.
O dimineata buna incepe cu niste croissant calde si cu pan au chocolat. Ma mai plimb ceva timp in sus si in jos prin sat. Incerc sa vorbesc ceva franceza din amintiri de mult ascunse. Cumpar niste carne. La laptarie apare unu cu un butoi metalic si imi da lapte proaspat cald - acuma il mulsesera. Nu ma dau in vant dupa atata naturalete...
Dupa vreo 2 ore bune in care m-am invartit prin sat si am cules toate informatiile posibile de la centrul de informare turistica, am revenit in camping. Vremea nu e mai buna: o ceata deasa sta jos in vale. Din ea din cand in cand mai incepe sa si picure. Dar nici alternativa de a sta in cort nu e buna.
Asa ca planul e sa urc eu cu bicicleta Col Iseran, iar fetele sa mearga la piscina in Val D'Isere. La intoarcere venim impreuna.
Pornesc destul de hotarat la drum. Si de infofolit. Ploaia a venit la pachet cu o racire accentuata, asa ca acuma e o vreme placuta de noiembrie. Cred ca au in zona ceva ruga - peste tot prin sate erau afise. Noroc de vreme buna nu pareau sa aiba, mai ales ca petrecerea trebuia sa fie undeva afara.
In primul sat vad ca ploaia de peste noapte a facut ravagii si le-a cam daramat o statie de telecabina. Spre diferenta de alte tari, acolo la cateva ore de la viitura erau o gramada de utilaje si o multime de oameni care lucrau. Duminica.
Ma ajunge si Elena din urma asa ca apar in poze.
Destinatia pentru ziua aceasta este Iseran- cel mai inalt Col rutier din Europa. Asta cu "cel mai" aveam sa o aud si vad peste tot in zona. Foarte mandrii localnicii de aceast lucru. Col-ul are 2770m. Am ceva drum de batut pana acolo.
Daca in Italia am strabatut Passo pe unde trece Giro d'Italia regulat si aici am inceput cu un Col renumit si frecventat, dar de aceasta data de Tour de France.
Cum aveam sa descopar destul de repede, catararile din Franta sunt mult mai abordabile decat cele din Italia. Lungi si usoare. Si urcarea asta se intinde undeva la peste 30km. Aici ar fi fost buna poate cursiera - macinam destul de greu km cu MTB-ul.
De asemenea azi a fost si prima zi in care am pedalat singur- probabil si explicabil prin prisma vremii cainesti de afara. Daca la plecare se oprise ploaia, nu am apucat sa fac mai mult de 5km si a inceput sa ii dea din nou si de data asta nu mai era o mocaneasca, ci o ploaie in toata regula.
Satul asta o sa va zic in blog-ul de maine cum se cheama - idee e ca era "unul din cele mai frumoase sate din Franta". Sau cel putin asa era scris la intrarea in el. Totusi ceva ma face sa cred ca titulatura asta o au destul de multe asezari din Hexagon. Oricum, de frumos era frumos, iar lauda localnicilor era pe masura.
Tot de aici si urcarea a devenit mai sanatoasa - chiar prea sanatoasa pentru cum o lalaise pana atunci. Am intrat intr-o ceata deasa asa ca de admirat peisajul nu se mai punea problema - puteam sa ma concetrez la pedalat si la a nu intra in hipotermie. Labele picioarelor si mainile imi inghetasera de-a binelea.
Si pe masura ce urcam am dat de un inamic ascuns. Mi s-a parut mie ca gafai cam tare. O fi de la oboseala, de la zilele de pedalat din Italia. Dar nici chiar asa... Parca urcam Everestul. Eu zic ca era de la altitudine. Undeva la peste 2200m am inceput sa dau rateuri serioase. OK, nu ma durea nimic, nu mi-era rau, dar cu siguranta ritmul de pedalat incetinise simtitor. Si gafaiam de parca acuma terminasem un antrenament de sprint-uri.
Asta-i Col-ul. Eu nu eram acolo cand Elena a ajuns sa faca poza. Am ajuns mult dupa aceea, murat pana la piele si cu un mic inceput de hipotermie.
Ma bazam ca in Col e o cabana. Asa era in Italia, asa trebuie sa fie si aici. Era acolo la locul ei, intr-adevar. Am intrat clar doar ca sa ma incalzesc. Dupa vreo 20 de minute de stat in hol, mi s-a facut frig si acolo asa ca m-am bagat in restaurant unde am luat o bere. Sau ma rog, asa ii zic ei la sticluta aia de parfurm de 330ml.
In cabana am mai dat peste destui cilcisti zgribuliti. Majoritatea urcau dinspre Val D'Isere. Si ceva cicloturisti si cicloturiste.
Problema mea era ca Elena si masina se aflau la 22km mai jos. Si perspectiva unei coborari ud leoarca, la 3 grade imi cam dadea fiori.
Cumva m-am motivat sa ies afara. Unde am inghetat instantaneu. Reusesc sa ma setez destul de usor pe modul aventura. Asa ca mi-am imaginat ca nu exista alte alernative (era simplu s-o astept acolo pe Elena cu masina si terminam blog-ul aici). Dar mi-am imaginat ca nu exista masina, ca nu am alta sansa decat sa cobor, ca de fapt eu nu stau in fata unei cabane incalzite. Ciudat e ca de fiecare data imaginatia asta surclaseaza realitatea inconjuratoare.
Asa ca am pornit la vale. Ma asteptam sa inghet dupa 500m. Destul de uimitor e ca dupa vreo 11km inca mai puteam strange franele. Ultimii 10km au fost intr-adevar agonizanti. Din nou a fost foarte simplu sa imi imaginez alte situatii mult mai nasoale. De exemplu m-am gandit la acea noapte de pomina cu Elena in Retezat. Brusc mi s-a facut chiar cald. Plus ca mai stiam ca fetele sunt la piscina. Si ca unde e piscina e si sauna. Si unde e sauna au si din aia uscata la 90 de grade. Favorita mea.
In Val D'Isere am clacat. Nu am gasit din prima piscina, asa ca am incercat sa vorbesc cu ceva localnic. Doar ca din cauza frigului nu puteam vorbi si scoteam doar sunete guturale. Ala se uita la mine ca la extraterestrii, eu eram frustrat ca nu ma intelege.
Am gasit si piscina pana la urma. Unde cand am dat de caldura am inceput sa ma dezghet si brusc au inceput sa mi se umfle degetele si sa nu mai pot sta in picioare. Tot atunci am aflat ca piscina se stricase brusc. Asa ca urma sa plecam de acolo. In mod normal as fi zis ca e tipic sa mi se intample mie. Acuma insa eram doar inghetat si nervos.
Totusi ma incalzisem suficient cat sa apuc sa ma dumiresc ca sunt in Val D'Isere. Asta e un fel de Poiana Brasov. Bine e o diferenta. Aici pe vale vin amarastenii din Romania care n-au bani sau nervi sa mearga in Poiana. Nu, pe bune acuma - statiunea e langa Les Trois Valee - cel mai mare domeniu schiabil din lume (le place la francezi chestia asta cu cel mai mare...) si o gramada de studenti romani isi fac veacul pe aici la ski.
Revenind la Val D'Isere statiunea arata superb. Tot aici e locul unde daca ai bicicleta, ai gratuitate pe mijloacele de tras pe cablu. Da, ai auzit bine: daca esti pe jos, platesti biletul de transport. Daca ai bicicleta si ti-o cari cu telecabina sau cu telescuanul, e gratis. Si tot aici au un ditamai parc de enduro. Dar hai sa nu ma mai gandesc ca ma enervez iara.
Din Val d'Isere am urcat din nou Iseran-ul. Uite asta ne astepta acolo. Suntem la mijloc de august, Romania sufera sub o canicula necrutatoare, iar aici ninge. Am dat incalzirea la maximum in masina.
Dupa-amiaza am petrecut-o clasic: am gatit ce achizitionasem de dimineata din sat. La restaurante n-am mers in concediu. Preferam sa gatim. Chestia aia de acolo e o bucata de vaca. Care a costat vreo 23 de euro... Asa ca nu neaparat din ratiuni economice nu paraseam cortul - era vorba de tabietul gatitului si placerea de a sta toti 3 pe-acolo.
Fetele se jucau, eu ma prefaceam ca sunt bucatar si asa treceau in general vreo 2 ore foarte placute.
Si mai era un motiv, la fel de important: mie imi trebuie cantitati industriale de mancare ca sa pot functiona. Ce servesc aia la restaurante nu imi ajunge nici de aperitiv...
O zi buna se termina cu o bere buna. De data asta in sticla adevarata, de 660ml.
Participanti: Elena, Ana, Alex
Locatie: Lanslebourg
Dupa o noapte uda, dimineata nu arata nici ea mai optimist. Ne asteptam la asta, asa ca suferim mai usor. Elena merge sa aranjeze lucrurile cu proprietara camping-ului. E o sarboiaca casatorita cu un francez si care e uimita cat de bine vorbeste Elena franceza. Sincer biata sarboiaca nu vorbea, aduce grave ofense acestei limbi asa frumoase...
Totul e mai usor suportbabil aici. Franta! Iubesc tara asta. Am spus-o si am tot repetat-o. Daca imaginatia mea bogata ma vede emigrat pe udeva prin Noua Zeelanda, pragmatismul Elenei arata ca undeva in sudul Frantei (sa zicem Toulouse) visurile mele ar prinde contur. Si cum acuma in Romania a venit vremea aia de cacat, junghiul plecatului apare din nou...
Primul lucru dimineata ma urc pe bicicleta si plec in sat. Aproape tot e inchis deocamdata. Dupa o scurta tura realizez ca tot satul se rezuma la: restaurnate, macelarii, patiserii si magazine de branzeturi. Si astea se repeta de la un capat al altuia a satului.
O dimineata buna incepe cu niste croissant calde si cu pan au chocolat. Ma mai plimb ceva timp in sus si in jos prin sat. Incerc sa vorbesc ceva franceza din amintiri de mult ascunse. Cumpar niste carne. La laptarie apare unu cu un butoi metalic si imi da lapte proaspat cald - acuma il mulsesera. Nu ma dau in vant dupa atata naturalete...
Dupa vreo 2 ore bune in care m-am invartit prin sat si am cules toate informatiile posibile de la centrul de informare turistica, am revenit in camping. Vremea nu e mai buna: o ceata deasa sta jos in vale. Din ea din cand in cand mai incepe sa si picure. Dar nici alternativa de a sta in cort nu e buna.
Asa ca planul e sa urc eu cu bicicleta Col Iseran, iar fetele sa mearga la piscina in Val D'Isere. La intoarcere venim impreuna.
Pornesc destul de hotarat la drum. Si de infofolit. Ploaia a venit la pachet cu o racire accentuata, asa ca acuma e o vreme placuta de noiembrie. Cred ca au in zona ceva ruga - peste tot prin sate erau afise. Noroc de vreme buna nu pareau sa aiba, mai ales ca petrecerea trebuia sa fie undeva afara.
In primul sat vad ca ploaia de peste noapte a facut ravagii si le-a cam daramat o statie de telecabina. Spre diferenta de alte tari, acolo la cateva ore de la viitura erau o gramada de utilaje si o multime de oameni care lucrau. Duminica.
Ma ajunge si Elena din urma asa ca apar in poze.
Destinatia pentru ziua aceasta este Iseran- cel mai inalt Col rutier din Europa. Asta cu "cel mai" aveam sa o aud si vad peste tot in zona. Foarte mandrii localnicii de aceast lucru. Col-ul are 2770m. Am ceva drum de batut pana acolo.
Daca in Italia am strabatut Passo pe unde trece Giro d'Italia regulat si aici am inceput cu un Col renumit si frecventat, dar de aceasta data de Tour de France.
Cum aveam sa descopar destul de repede, catararile din Franta sunt mult mai abordabile decat cele din Italia. Lungi si usoare. Si urcarea asta se intinde undeva la peste 30km. Aici ar fi fost buna poate cursiera - macinam destul de greu km cu MTB-ul.
De asemenea azi a fost si prima zi in care am pedalat singur- probabil si explicabil prin prisma vremii cainesti de afara. Daca la plecare se oprise ploaia, nu am apucat sa fac mai mult de 5km si a inceput sa ii dea din nou si de data asta nu mai era o mocaneasca, ci o ploaie in toata regula.
Satul asta o sa va zic in blog-ul de maine cum se cheama - idee e ca era "unul din cele mai frumoase sate din Franta". Sau cel putin asa era scris la intrarea in el. Totusi ceva ma face sa cred ca titulatura asta o au destul de multe asezari din Hexagon. Oricum, de frumos era frumos, iar lauda localnicilor era pe masura.
Tot de aici si urcarea a devenit mai sanatoasa - chiar prea sanatoasa pentru cum o lalaise pana atunci. Am intrat intr-o ceata deasa asa ca de admirat peisajul nu se mai punea problema - puteam sa ma concetrez la pedalat si la a nu intra in hipotermie. Labele picioarelor si mainile imi inghetasera de-a binelea.
Si pe masura ce urcam am dat de un inamic ascuns. Mi s-a parut mie ca gafai cam tare. O fi de la oboseala, de la zilele de pedalat din Italia. Dar nici chiar asa... Parca urcam Everestul. Eu zic ca era de la altitudine. Undeva la peste 2200m am inceput sa dau rateuri serioase. OK, nu ma durea nimic, nu mi-era rau, dar cu siguranta ritmul de pedalat incetinise simtitor. Si gafaiam de parca acuma terminasem un antrenament de sprint-uri.
Asta-i Col-ul. Eu nu eram acolo cand Elena a ajuns sa faca poza. Am ajuns mult dupa aceea, murat pana la piele si cu un mic inceput de hipotermie.
Ma bazam ca in Col e o cabana. Asa era in Italia, asa trebuie sa fie si aici. Era acolo la locul ei, intr-adevar. Am intrat clar doar ca sa ma incalzesc. Dupa vreo 20 de minute de stat in hol, mi s-a facut frig si acolo asa ca m-am bagat in restaurant unde am luat o bere. Sau ma rog, asa ii zic ei la sticluta aia de parfurm de 330ml.
In cabana am mai dat peste destui cilcisti zgribuliti. Majoritatea urcau dinspre Val D'Isere. Si ceva cicloturisti si cicloturiste.
Problema mea era ca Elena si masina se aflau la 22km mai jos. Si perspectiva unei coborari ud leoarca, la 3 grade imi cam dadea fiori.
Cumva m-am motivat sa ies afara. Unde am inghetat instantaneu. Reusesc sa ma setez destul de usor pe modul aventura. Asa ca mi-am imaginat ca nu exista alte alernative (era simplu s-o astept acolo pe Elena cu masina si terminam blog-ul aici). Dar mi-am imaginat ca nu exista masina, ca nu am alta sansa decat sa cobor, ca de fapt eu nu stau in fata unei cabane incalzite. Ciudat e ca de fiecare data imaginatia asta surclaseaza realitatea inconjuratoare.
Asa ca am pornit la vale. Ma asteptam sa inghet dupa 500m. Destul de uimitor e ca dupa vreo 11km inca mai puteam strange franele. Ultimii 10km au fost intr-adevar agonizanti. Din nou a fost foarte simplu sa imi imaginez alte situatii mult mai nasoale. De exemplu m-am gandit la acea noapte de pomina cu Elena in Retezat. Brusc mi s-a facut chiar cald. Plus ca mai stiam ca fetele sunt la piscina. Si ca unde e piscina e si sauna. Si unde e sauna au si din aia uscata la 90 de grade. Favorita mea.
In Val D'Isere am clacat. Nu am gasit din prima piscina, asa ca am incercat sa vorbesc cu ceva localnic. Doar ca din cauza frigului nu puteam vorbi si scoteam doar sunete guturale. Ala se uita la mine ca la extraterestrii, eu eram frustrat ca nu ma intelege.
Am gasit si piscina pana la urma. Unde cand am dat de caldura am inceput sa ma dezghet si brusc au inceput sa mi se umfle degetele si sa nu mai pot sta in picioare. Tot atunci am aflat ca piscina se stricase brusc. Asa ca urma sa plecam de acolo. In mod normal as fi zis ca e tipic sa mi se intample mie. Acuma insa eram doar inghetat si nervos.
Totusi ma incalzisem suficient cat sa apuc sa ma dumiresc ca sunt in Val D'Isere. Asta e un fel de Poiana Brasov. Bine e o diferenta. Aici pe vale vin amarastenii din Romania care n-au bani sau nervi sa mearga in Poiana. Nu, pe bune acuma - statiunea e langa Les Trois Valee - cel mai mare domeniu schiabil din lume (le place la francezi chestia asta cu cel mai mare...) si o gramada de studenti romani isi fac veacul pe aici la ski.
Revenind la Val D'Isere statiunea arata superb. Tot aici e locul unde daca ai bicicleta, ai gratuitate pe mijloacele de tras pe cablu. Da, ai auzit bine: daca esti pe jos, platesti biletul de transport. Daca ai bicicleta si ti-o cari cu telecabina sau cu telescuanul, e gratis. Si tot aici au un ditamai parc de enduro. Dar hai sa nu ma mai gandesc ca ma enervez iara.
Din Val d'Isere am urcat din nou Iseran-ul. Uite asta ne astepta acolo. Suntem la mijloc de august, Romania sufera sub o canicula necrutatoare, iar aici ninge. Am dat incalzirea la maximum in masina.
Dupa-amiaza am petrecut-o clasic: am gatit ce achizitionasem de dimineata din sat. La restaurante n-am mers in concediu. Preferam sa gatim. Chestia aia de acolo e o bucata de vaca. Care a costat vreo 23 de euro... Asa ca nu neaparat din ratiuni economice nu paraseam cortul - era vorba de tabietul gatitului si placerea de a sta toti 3 pe-acolo.
Fetele se jucau, eu ma prefaceam ca sunt bucatar si asa treceau in general vreo 2 ore foarte placute.
Si mai era un motiv, la fel de important: mie imi trebuie cantitati industriale de mancare ca sa pot functiona. Ce servesc aia la restaurante nu imi ajunge nici de aperitiv...
O zi buna se termina cu o bere buna. De data asta in sticla adevarata, de 660ml.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu