Data: 13.08.15
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Saint Jean de Maurienne
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Primul pe lista este Col du Telegraphe. Un hop "mic" inainte de asaltul fratelui mai mare. Mic, ne-mic, nu este chiar usor.
Asta e primul Col pe care am fost in aceasta excursie care e situat in padure. Ana a inghetat deja - cumva trebuie sa se caleasca si copiii ma gandesc...
Poza de Col.
Dupa care am intrat in cabanuta. Foarte rustica. Miros de fum, mese grobiene, scaune simple. Nu pot sa nu ma gandesc cum arata locul acesta in timpul unei etape din Tur.
Afise simple, lipite anarhic, amintesc laconic ca foarte rar Turul nu poposeste pe aici.
Dupa ce ne-am incalzit, am pornit sa atacam pasul cel mare - Galibier.
De la Telegraphe se coboara cativa km pana in ceva statiune - de unde incepe urcarea propriu-zisa.
Ana dormea deja - asa ca am scapat fara intrebari despre ce reprezinta creatiile astea.
Asta cu dormitul Anei era de un real ajutor. Cam pe la inceputul "marilor catarari" adormea invariabil. Cealalta varianta in care ar fi trebuit sa o tin ocupata povestindu-i vreme de vreo 25 de km de urcare abrupta sincer ma cam infricosa.
Nivel de civilizatie. Cosuri de gunoi pentru ciclisti. Bine, m-am gandit ca nici nu stiu ce pierd francezii: e cumplit de monoton. Verde, gri, verde, gri. Unde ai si tu un pic de rosu, galben, albastru?! Unde niste PET-uri, doze de aluminiu, pungi?! Habar n-au astia ce e aia armonie cromatica.
Vremea era departe de a fi perfecta. Speram macar sa nu ploua. Sau sa ninga...
Galibier eu de fapt l-am mai urcat. Chiar de mai multe ori. Si multe, mule alte Col-uri din zona. Am avut un trainer cu realitate virtuala. Asa ca stateam in sufragerie, puneam CD-ul cu Galibier si rezistenta trainer-ului varia in functie de filmul de la TV.
Era o senzatie stranie. As minti sa zic ca stiam fiecare curba. Dar de exemplu stiam stana de pe platou, stiam linia aia lunga din vale de se vede in poza. Interesanta chestie realitatea virtuala - de fapt acuma doar "revedeam" Galibier-ul. Si sincer au fost momente cand mi-a fost mai greu sa il urc.
Uite asta a fost cea mai tarte chestie totusi: filmul cu Galibier stiam ca se termina nu mult dupa semnul acesta. In film era un tunel in fata si acolo se termina catararea.
In realitatea adevarata se pare ca Galibier e undeva in coltul din stanga sus. Am elucidat misterul : vara e deschis pasul, in restul celorlalte 9 luni nu - si catararea se oprea aici.
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Saint Jean de Maurienne
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/
Ziua de azi e dedicata granzilor. 2 Col-uri care au mers mana in mana cu istoria Turului Frantei. Intr-adevar noi am ajuns din pura intamplare aici, asa ca nu e cazul sa ma extaziez atata in fata istoriei, dar oricum aceste 2 pasuri au niste povesti frumoase de spus.
Asta e primul Col pe care am fost in aceasta excursie care e situat in padure. Ana a inghetat deja - cumva trebuie sa se caleasca si copiii ma gandesc...
Poza de Col.
Dupa care am intrat in cabanuta. Foarte rustica. Miros de fum, mese grobiene, scaune simple. Nu pot sa nu ma gandesc cum arata locul acesta in timpul unei etape din Tur.
Afise simple, lipite anarhic, amintesc laconic ca foarte rar Turul nu poposeste pe aici.
Dupa ce ne-am incalzit, am pornit sa atacam pasul cel mare - Galibier.
De la Telegraphe se coboara cativa km pana in ceva statiune - de unde incepe urcarea propriu-zisa.
Ana dormea deja - asa ca am scapat fara intrebari despre ce reprezinta creatiile astea.
Asta cu dormitul Anei era de un real ajutor. Cam pe la inceputul "marilor catarari" adormea invariabil. Cealalta varianta in care ar fi trebuit sa o tin ocupata povestindu-i vreme de vreo 25 de km de urcare abrupta sincer ma cam infricosa.
Nivel de civilizatie. Cosuri de gunoi pentru ciclisti. Bine, m-am gandit ca nici nu stiu ce pierd francezii: e cumplit de monoton. Verde, gri, verde, gri. Unde ai si tu un pic de rosu, galben, albastru?! Unde niste PET-uri, doze de aluminiu, pungi?! Habar n-au astia ce e aia armonie cromatica.
Vremea era departe de a fi perfecta. Speram macar sa nu ploua. Sau sa ninga...
Galibier eu de fapt l-am mai urcat. Chiar de mai multe ori. Si multe, mule alte Col-uri din zona. Am avut un trainer cu realitate virtuala. Asa ca stateam in sufragerie, puneam CD-ul cu Galibier si rezistenta trainer-ului varia in functie de filmul de la TV.
Era o senzatie stranie. As minti sa zic ca stiam fiecare curba. Dar de exemplu stiam stana de pe platou, stiam linia aia lunga din vale de se vede in poza. Interesanta chestie realitatea virtuala - de fapt acuma doar "revedeam" Galibier-ul. Si sincer au fost momente cand mi-a fost mai greu sa il urc.
Uite asta a fost cea mai tarte chestie totusi: filmul cu Galibier stiam ca se termina nu mult dupa semnul acesta. In film era un tunel in fata si acolo se termina catararea.
In realitatea adevarata se pare ca Galibier e undeva in coltul din stanga sus. Am elucidat misterul : vara e deschis pasul, in restul celorlalte 9 luni nu - si catararea se oprea aici.
Mama ei de realitate-realitate - inca 2km de catarare...
Si a picat si Galibier-ul.
Ana intre timp se trezise. Era bocna. Elena a inceput procesul de resurectie si de alimentare fortata.
In cealalta parte a Galibier-ului - spre Briancon- vremea pare mai buna sau macar vizibilitatea e mai mare.
Tura de azi nu este in cicuit - asa ca din Galibier refacem drumul facut la dus.
Inapoi la Relais du Telegraphe. N-am mai intrat - incepuse sa picure si nu doream sa experimentam pe langa frig si faza cu muratul.
Final clasic de zi.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu